Răni (partea 3) – Dobre Mihai

| 05 iunie 2013 | Răspunde

Înainte de a citi această parte vă sugerăm primele două părți:

Răni Partea 1

Răni Partea 2

Drumul era bătătorit, iar Eric mergea fără să se plângă că-l durea piciorul sau umărul. Se vindecase complet, ceea ce-l făcea să zâmbească. Razele soarelui se furișau printre frunzele de deasupra sa și-l mângâiau pe obrazul fierbinte. Câteva vrăbiuțe zburau de colo-colo și umpleau atmosfera cu cântecele lor de dragoste. I se ridică părul de pe mâini, fermecat de ciripitul lor. ”Mi-aș fi dorit ca Lisa să fie cu mine acum. Să stăm culcați în iarba deasă și să pierdem orele urmărind păsările. Ei îi plac florile. Poate i-aș fi făcut un buchet frumos cu florile de acolo sau din tufișul celălalt. Ah…”
Gândul la logodnica sa îl împingea să meargă mai departe. Treversa o pădure deasă tăiată de o cărare lată, bătătorită. Nu întâlnise pe nimeni de când plecase de la bunul John și într-un fel îi convenea. Avea nevoie de puțin timp singur să se calmeze. În ultimele zile se întâmplaseră mult prea multe pentru cât putea suporta Eric. Mai întâi năvălitorii, apoi incendiul, Lisa, rănile, lupii, John… Trebuia să-și facă ordine în gânduri. Să se liniștească și să le lase în urmă. Acum prioritatea era căutarea ajutoarelor în oraș.
După o cotitură văzu ceva mișcând. ”Un om.” Grăbi pasul și găsi un bătrân îmbrăcat într-o robă bisericească maronie încercând să scoată roata unei căruțe dintr-un șanț. Când îl văzu pe tânăr, îi zise:
– Băiete, mă poți ajuta, te rog? S-a împotmolit aici și n-am cum s-o scot.
– Sigur, îi răspunse Eric. Mână caii, iar eu voi împinge căruța din spate.
Bătrânul apucă un bici scurt și pocni din el. Cei doi cai înhămați la căruță începură să tragă. Eric se propti în ea, își adună toate forțele și reuși s-o împingă cu greu din micul șanț.
– Mulțumesc mult, tinere.
– Pentru puțin, zise Eric gâfâind.
– Dacă te-aș putea ajuta cu ceva…
– Unde duce drumul ăsta?
– La Dentos. De ce? Ai treabă acolo? Păi, dacă vrei, te pot duce eu. Hai, urcă.
Eric se cocoță pe banchetă și-i dădu o mână de ajutor bătrânului. El luă hățurile și pocni din acel bici, iar căruța se puse în mișcare. Eric simți o durere în umărul rănit și se frecă acolo.
– Ce e? Te-ai forțat prea tare?
– Nu, am o rană aici și de abia s-a închis.
– A, răni, zise bătrânul nostalgic. Știi, pe durata vieții avem parte de tot felul de răni. Cele fizice, în orgoliu, mentale și în suflet. Iar ultimele sunt cele mai dureroase. Tăieturile și arsurile se pot vindeca cu licori sau comprese, însă există răni în inimă pe care nu le poți vindeca. Într-un fel asta e viața. În opinia mea, cel puțin. Eh… Te plictisesc?
– Nu, sigur că nu, minți Eric.
– Am întîlnit o mulțime de oameni până acum. Lorzi, regi, cavaleri, țărani, bufoni, călători, preoți… De cei mai mulți nici nu-mi amintesc. Însă am am ascultat de multe ori cum se plângeau că îi dor foarte tare rănile lor, indiferent de care fel sunt. Știi ce le-am zis?
– Nu.
Bătrânul se întoarse și luă dintr-o cutie din spatele său o bucată umedă de lut. O modelă într-o bilă și i-o arătă lui Eric.
– Asta suntem noi. Dacă te uiți atent la ea, ai zice că e chiar frumoasă, nu? Ei, dacă o rană ar însemna o tăietură în lut, uite cum am arăta.
Bătrânul făcu cu degetul o tăietură prin sferă.
– E… mai urâtă, zise Eric.
– Exact. Însă iată ce se întâmplă. Lutul se prăbușește. Vezi, partea de deasupra tăieturii începe să se ducă într-o parte și devine și mai urâtă. Partea interesantă urmează acum totuși. Lutul va începe să se usuce și să se întărească. Va rămâne urâtă pe vecie.
Eric puse mâna la umărul rănit și-și băgă privirea în pământ. Bătrânul zâmbi.
– Nu e timpul să te întristezi, băiete. Lutul nu se întărește așa de repede. Încă mai poate fi modelat. Dacă lași rana așa, bila este măcinată și e inutilă. Dar dacă lucrezi asupra rănii și înveți ceva din ea, poți modela sfera în ceva frumos și util.
Moșul începu să apese cu degetele pe lut, să-l zgârie cu unghiile și să-l răsucească până când deveni, spre surprinderea lui Eric, o floare.
– Frumos, nu-i așa? Eh și ce crezi c-am făcut? I-am făcut chiar mai multe răni decât avea înainte. Dar am învățat ceva din ele. Vezi tu, de fapt rănile ne vindecă. Ele nu există pentru a ne face viața un calvar, ci ca să ne învețe ceva. Odată ce ai înțeles, devi mai puternic și mai bun. Dar este o lecție pe care trebuie s-o înveți singur. Doar tu decizi dacă îți lași rănile să putrezească sau dacă te folosești de ele ca să strălucești. Ești încă tânăr. Ai…
– Șaisprezece ani.
– Oho, chiar mai puțin decât ți-aș fi dat eu. Vezi? Ai destul timp să înveți. Sper că te-am ajutat puțin. Probabil te-am plictisit. Sunt bătrân și voi, tinerii, aveți treburi mai bune de făcut decât să ne ascultați discursurile lungi.
– Nu, chiar mi-a plăcut. De data asta zise adevărul. Pot avea floarea? E foarte frumoasă.
– Cum să nu? Îți va aduce aminte de ce ți-am zis și te va ajuta pe viitor. Ei, uite că drumul se bifurcă. Aici va trebui să te părăsesc, tinere. Eu merg în partea stângă, pe când Dentos e în dreapta. Mai sunt probabil trei sute de metri. Dacă asculți cu atenție, poți auzi hărmălaia din piață. Îți urez succes în căutarea ta. Lisa e mai aproape decât îți imaginezi.
Eric sări din căruță și se întoarse spre bătrân.
– Dar de unde știi de ea…
Moșul, caii, căruța se evaporaseră. Nu era nimeni lângă el. Nu avea cum să plece atât de repede de lângă el. Se uită în toate părțile, se răsuci, dar nici țipenie de om. Doar un murmur ce venea din partea dreaptă, dinspre oraș. Înfricoșat, se îndreptă spre civilizație. “Nici n-am pomenit de ea. Cum putea să știe? Iar tot ce mi-a zis despre răni… E… e… Cum e posibil? Mintea trebuie să-mi joace feste.”
Dar în mână avea dovada că fusese real. Poate era un vrăjitor? Nu, ei trăiesc doar în povești. Și totuși, floarea de lut se afla în pumnul său.

 

Biografie Dobre Mihai

Categorie: Eseuri, Proză, Schițe

Lasă un răspuns