Jertfă pentru marea liniște – Cătălina Fometici

| 07 septembrie 2013 | Răspunde

„… Aulis. Ziua a 9-a. Tot nimic. Marea e perfect calmă. Nici o încreţitură. Pe cer, nici un nor. Oamenii încep să se plictisească. Unii au avut neruşinarea să îmi spună mie, regele lor, că i-am adus aici degeaba. Că i-am luat de lângă familiile lor degeaba. Bieţi neştiutori. Ar fi trebuit să-i spânzur. Dar nu e vina lor. Ei nu înţeleg că nu putem merge mai departe, chiar dacă marea e calmă şi cerul e senin. Sau, mai exact, nu putem merge mai departe tocmai pentru că marea e calmă şi cerul e senin. Nici măcar netrebnicul de Menelaos, care a pornit toată această zarvă, nu înţelege. Chiar adineauri m-a întrebat pentru a mia oară de ce ne-am oprit. De ce nu înaintăm. Nu am catadicsit să-i răspund. I-am trimis o sclavă să-i potolească mâncărimea şi să mă lase şi pe mine să-mi aud propriile gânduri, oricare ar fi acestea.

Unde sunt? Ei, unde sunt? Unde se ascund?…

Poate că sunt acolo, acolo sus, şi îşi bat joc de noi, biete creaturi care ne frângem gâturile privind în sus şi aşteptând în zadar… ce?…

Sau poate că nu sunt acolo sus.

Poate că sunt în valuri. Iar spuma adusă pe ţărm este şoapta lor molcomă.
Şi neînţeleasă.

Vom aştepta aici până vom afla unde sunt ei. Până vor da un semn. Până vom înţelege cu toţii. Chiar dacă vom aştepta ani întregi.”

***

Regele Agamemnon, echipat de război, ţinând în mâini coiful împodobit cu pene, privea trist desfăşurarea imensei flote greceşti în apele calme ale portului. Lângă el, aşteptau Marele Preot, cu capul plecat într-o prefăcută umilinţă, şi celelalte căpetenii de oşti.

– Vrei să spui, Calchas, că nici până acum nu ai desluşit vreun semn? întrebă Agamemnon, fără să privească spre Marele Preot. Vocea lui, deşi calmă, trăda o nerăbdare ameninţătoare.

– Nu, mărite rege, răspunse preotul. Nici un semn în plus. Marea este calmă. Asta înseamnă că putem pleca. Zeii ne surâd, mărite rege. Putem ridica ancora oricând…

Agamemnon se întoarse spre Marele Preot şi îl privi cu un fel de curiozitate bolnăvicioasă, ca şi cum informaţiile de care avea nevoie se aflau în interiorul acestuia şi ca şi cum s-ar fi întrebat dacă merita să-l despice pentru a le afla. Însă nu îl despică. Făcu o grimasă de scârbă, scuipă în nisip şi îşi reluă poziţia de mai-nainte.

– Credeam că tu eşti înţelept, Calchas. Dar văd că ai tot atâta minte ca ultimul dintre soldaţi.

Calchas îşi lăsă ochii şi umerii în jos, ca un câine bătut.

– Dar zău că nu te înţeleg, Agamemnon! se răsti atunci Menelaos. Ne-am adunat toţi aici, suntem gata de plecare, vântul e bun. Şi totuşi, tu vrei să stăm aici. Să aşteptăm. Să aşteptăm… ce? Pe cine? În timp ce noi stăm aici, nemernicul acela…

Agamemnon se întoarse spre fratele său şi îl privi ca adineauri pe Calchas. Biet copil. Se crede regele Spartei, şi nu e decât un biet copil smiorcăit care plânge că cineva mai deştept i-a luat jucăria. Nu o are în gând decât pe femeia aia, despre care se spune că e fiica lui Zeus. Îşi imaginează că nu trebuie decât să meargă până acolo şi să o ceară înapoi. Se înfoaie ca un curcan prost.

– Eu mă întorc la oamenii mei, zise Odysseos, tuşind încurcat. Sper să fiu anunţat când se hotărăşte ceva. Mărite Agamemnon, fratele domniei tale are dreptate. Şi, pe lângă asta, oamenii cârtesc, merindea se împuţinează, iar noi nu înaintăm cu nici un pas. Consumăm proviziile fără rost.

– Atunci să se împuţineze raţia de hrană, zise Agamemnon, fără să se mai întoarcă. M-aţi ales conducătorul oştirilor aheie, veţi asculta poruncile mele. Şi domniile voastre şi oamenii domniilor voastre. Plecăm când spun eu că plecăm.

Achilles se încordă, gata de atac, dar se linişti când Odysseos îl prinse de mâna strânsă pe mânerul sabiei. Cei trei viteji se îndepărtară împreună, în direcţia taberei.

– E nebun de legat! strigă Menelaos, după ce se îndepărtară suficient de mult. E în stare să ne ţină aici ani în şir! Iar în timpul ăsta, Helene a mea…

“Helene a ta, pentru care ai stârnit toată isteria, îşi pierde treptat frumuseţea, iar tu, copil prost, plângi pentru că nu apuci să ai parte de ea”, continuă Odysseos în gând. O văzuse la nunta celor doi, şi nici nu i se păruse atât de frumoasă după cum i se dusese vestea. Era blondă şi ştearsă şi avea ceva de statuie veche în toată fiinţa ei, statuie veche şi prăfuită, uitată în pod. Dacă n-ar fi avut toate podoabele acelea, nu ar fi băgat-o nimeni în seamă. Exact ca o statuie al cărei preţ nu se cunoaşte. Şi pentru ea, atâta vâlvă!…

– Dacă până săptămâna viitoare pe vremea asta nu suntem plecaţi, eu îmi iau oamenii şi mă duc acasă, zise Achilles, scuturându-şi pletele ca un cal de rasă. Pot găsi şi alte modalităţi de a pierde vremea.

– Dar de ce ne-am oprit? De ce stăm aici?!…

Menelaos avea o voce stridentă şi ţipătoare, de copil răsfăţat. Achilles pufni pe nări, iritat. Odysseos îl simţea ca pe un arc întins la maxim şi îl strânse iar uşor de braţ, dar tânărul se smuci şi se apucă să-şi pocnească degetele.

– Sunt atât de nefericit! scânci Menelaos. Şi nimeni nu mă înţelege! Fratele meu, însuşi fratele meu, mă împiedică să o aduc înapoi pe draga mea Helene, ţintuindu-mă aici, pe când ea e acolo. O, zei! Oare el înţelege ce înseamnă să fii departe de soţia ta iubită?…

Achilles se opri brusc şi lovi un trunchi de copac cu atâta forţă încât îl clătină. Odysseos tresări speriat. Menelaos îi privi ca trezit din somn.

– Mărite Menelaos, cred că ar trebui să dormi, zise Achilles printre dinţi. Nu ai dormit de foarte mult timp, iar cine nu doarme începe să-şi imagineze tot felul de lucruri. Du-te la culcare.

– Dar flota… dar oamenii…

– Lasă flota şi oamenii. Du-te la culcare.

Odysseos aruncă o privire spre silueta regelui Agamemnon, apoi spre mare. Marea era tot calmă; regele, tot nemişcat. În partea opusă, în tabără, soldaţii goleau butoaiele de vin unele după altele, frigeau boi şi porci, chefuiau cu femei aduse cine ştie de unde, se încăierau între ei- deja muriseră două sute treizeci de oameni în astfel de încăierări prosteşti- şi o luau de la capăt cu petrecerea. Nu-i împiedica nimeni. Agamemnon nu făcea decât să stea pe mal şi să privească în zare, Menelaos se lamenta încontinuu, Achilles era mereu pus pe harţă şi gata să sară la bătaie (cine ştie pe câţi dintre soldaţii morţi în ultimele zile i-a ucis el)… Iar el nu putea sa ţină singur în frâu o armată atât de mare, mai ales că nu erau oamenii lui.

– Cred, mărite Achilles, că ar trebui să mergi şi tu la culcare. Suntem cu toţii obosiţi. Şi nici măcar nu am început lupta. Dar ce vorbesc… Nici măcar nu am părăsit ţărmul propriei noastre ţări…

Un ostaş se apropie în fugă de cei trei comandanţi de oşti.

– Regele Agamemnon, gâfâi el, porunceşte ca toată lumea să fie gata de plecare.

Achilles se destinse vizibil, chipul lui Menelaos se lumină.

– În sfârşit, oftă Ulise. În sfârşit…

***

Klytaemnestra asculta plictisită raportul soldatului trimis de Agamemnon. Toate sunt bune în tabără, îi zicea el. Soldaţii sunt voioşi, merindea este în cantitate mai mult decât suficientă, regele e sănătos şi speră că se va întoarce acasă repede şi teafăr.

– Asta este tot? întrebă regina, neîncrezătoare. Eşti sigur că nu a spus şi altceva?

– Da, doamnă. Asta e tot.

– Nu ţi-a poruncit să-i aduci nimic- sau pe nimeni?

– Nu, doamnă.

Regina se încruntă uşor. Chipul ei avea o frumuseţe rece, iar încruntarea părea să anunţe un viscol. Dar rămase calmă. Îşi chemă fiica cea mare, o copilă de vreo unsprezece ani, o luă în braţe, o sărută, apoi se întoarse iar spre sol:

– Despre copila noastră, Iphigenia, nu a spus nimic?

– Nu, doamnă.

Ceva nu era bine. Klytaemnestra îşi trecu mâna prin părul negru şi se apropie de fereastră.

– Dar marea… Cum era marea, Nikos?

– Marea, doamnă…? întrebă soldatul, cu o expresie tâmpă pe chip.

– Da, Nikos. Marea. Cum era marea?

– Marea era calmă, doamnă, zise soldatul, ridicând din umeri. Era atât de calmă, încât cred că au plecat imediat ce măria-sa regele m-a trimis pe mine la domnia-ta.

– Deci au plecat?

Regina suspină uşurată. Mângâie drăgăstos părul moale al fiicei sale, apoi o trimise înapoi la joacă.

– Da, doamnă, ar fi fost păcat să amâne plecarea.

– Bine, Nikos, zâmbi regina. Du-te şi tu să te odihneşti. Vei primi ceva de mâncare de la bucătărie.

Era foarte frumoasă, iar când zâmbea era şi mai frumoasă. Soldatul o mai privi un timp, tot cu expresia lui cea tâmpă, dar ea nu-l mai băga în seamă, vorbea cu însoţitoarele ei şi râdea de ceva nostim spus de una dintre ele.

***

– NU plecăm??

Menelaos îşi prinse cârlionţii în mâini şi începu să plângă jalnic.

– Taci, Menelaos.

Agamemnon stătea tot acolo, la fel de impenetrabil. Cu coiful împodobit cu pene roşii in mână. Cu mantia fâlfâind. Cu privirea pierdută în zare. Aştepta.

***

– Ce se întâmplă acolo jos? întrebă Zeus, mângâindu-şi vulturul.

– Nimic, zise Artemis, curăţindu-şi arcul.

– Nişte pământeni nebuni stau pe ţărmul mării şi aşteaptă, zise Aphrodita, privindu-se în oglindă.

– Hei, mai vreau nişte vin! strigă Ares, întinzând cupa goală spre Hebe.

– UN pământean nebun aşteaptă, zise Hermes. Restul doar stau.

– De când sunt zeu peste ape n-am mai văzut aşa ceva!!! strigă Poseidon din adâncurile mării.

– Ce frumos…, şopti visător Apollo, ciupind corzile lirei.
Olimpul, superb şi teribil, se pierdea în ceţuri…

***

„Aulis. Ziua a 153-a. Tot nimic. Marea e calmă.”

***

– Rege, oamenii ameninţă că se revoltă. Spun că ori mergem înainte, ori îi laşi să plece acasă.

Marele Preot, cu cârja în mână şi atitudinea de înţelept imbatabil, stătea în spatele regelui încremenit în aşteptare. Agamemnon nu părea să-l fi auzit. Ochii îi erau îndreptaţi în larg.

– Marea e tot calmă, Calchas, zise el încet.

– Tocmai, mărite, marea e calmă. Oamenii întreabă de ce trebuie să stăm pe loc, când semnele sunt de partea noastră.

– Care semne, Calchas?… Eu stau aici de atâtea zile, şi nu am văzut nici un semn. Nici măcar unul. Marea e calmă. Marea nu ar trebui să fie calmă, Calchas. Toţi ştim ce urmează, toţi ştim cum se va termina. Dar, cu toate acestea, iată, marea e batjocoritor de calmă. Uită-te la ea, Calchas. Parcă ne râde în faţă.

– Dar ce anume vrei sa vezi, mărite rege? Te-ai fi bucurat dacă am fi avut furtuni, vânturi potrivnice? Atunci măcar am fi avut un motiv să stăm pe loc. Şi am fi spus că aşa vor zeii, să stăm pe loc. Sau să ne întoarcem.

– Spune-mi, Calchas… Dacă am fi avut vânt potrivnic, cum ar fi fost tălmăcite semnele?

– Atunci, mărite rege, semnele ar fi spus ori că zeii nu vor să înaintăm, ori că vor ceva de la noi înainte să mergem mai departe. O jertfă. Slavă lor că nu ne-au cerut nimic şi că ţin marea calmă până ne hotărâm să înaintăm.

– Chiar crezi că ei o ţin calmă, Calchas?

– Ce vrei sa spui, mărite?

– Ei nu o ţin calmă, Calchas. Au uitat doar să facă valuri. Au uitat să stârnească furtuni. Au uitat să semene obstacole în calea vitejilor care merg spre Troia. Au uitat de noi, Calchas! strigă regele, întorcându-se deodată spre Marele Preot. Au uitat de noi! Cum de nu vede nimeni asta? Cum de sunteţi toţi atât de orbi? Voi vedeţi semne peste tot! Nu sunt semne niciunde, Calchas! E un singur semn: marea, care e calmă. Şi asta înseamnă un singur lucru: ei au uitat de noi!…

Marele Preot se înfioră. Făcu un pas înapoi, ca pentru a fi sigur că fulgerul aruncat de Zeus în capul blasfemului rege nu-l va lovi şi pe el. Regele râse fără veselie.

– Nu te feri, Calchas, că Zeus are alte lucruri de făcut, mult mai importante, decât să îşi risipească fulgerele pe mine… E prea ocupat cu banchetele lui din Olimp. Sau poate că acum se desfată în patul vreunei muritoare. Au uitat de noi, Calchas. Au uitat de noi…

– Crezi, mărite? întrebă moale Marele Preot, ca şi cum ar fi vorbit cu un om nebun.

– Sunt sigur, Calchas. Tu, ca preot, trebuia să-mi spui asta. Ah, înţeleg, ai vrut să ne ţii moralul ridicat. Bravo, Calchas. Te fac Mare Preot regal… Vai, am uitat. Eşti deja Mare Preot regal. Nu mai contează. Trebuie să facem ceva, Calchas. Nu putem să mergem aşa la luptă. Înţelegi? Trebuie făcut ceva.

– La ce te-ai gândit, mărite?

– La ce m-am gândit… La ce m-am gândit… M-am gândit la o jertfă, Calchas. O jertfă. O jertfă care să le aducă aminte ălora din Olimp că existăm.
Marele Preot răsuflă uşurat. În sfârşit. Vor aduce o jertfă, apoi vor pleca. În sfârşit, o mişcare. Se grăbi cu sugestii: puteau să sacrifice unul din câinii favoriţi ai lui Agamemnon, pe cel alb, care alerga ca vântul pe urmele prăzii; zeiţei vânătorii îi va plăcea. Sau unul din caii aceia superbi, cu coama lungă şi gât frumos arcuit. Sau…

– Nu, nu, bătrâne prieten, clătină regele din cap. Nu aşa. Nu un animal. Trebuie ceva mult mai valoros. O jertfă umană.

– Ai destui robi, mărite.
Agamemnon pufni.

– Cine îi bagă în seamă pe robi?… Nu, Calchas. Jertfa va fi de sânge regal. Numai aşa, îi vom face să-şi amintească de noi. Înţelegi, Calchas?… Tu! Cum te cheamă?

Soldatul somat veni in fugă.

– Phidias, mărite.

– Phidias, vei lua un cal care aleargă ca vântul- poftim sigiliul meu- şi vei merge la castelul meu. Acolo vei cere să vorbeşti cu regina. Cu regina, ai înţeles? Cu nimeni altcineva. Şi îi vei spune că eu îi ordon să mi-o trimită pe fiica mea, pe Iphigenia, pentru a i-o da de soţie lui Achilles. Ai înţeles totul? Repetă ce ţi-am spus.

Soldatul repetă ordinul, apoi luă sigiliul şi plecă.

– O nuntă, mărite rege? Nu e timp de nunţi! Nu înţelegi că oamenii vor să plece, ori înainte, ori înapoi, numai să plece? Acum îi mai ţii aici şi cu o nuntă?!…

– Răbdare, Calchas, răbdare…

***

Hephaistos privi mândru noua sa lucrare. Suflă pe ea, pentru a îndepărta praful, apoi îşi îndreptă spatele şi, cu mâinile în şold, zâmbi.

– Ce e asta? întrebă Dionysos, întinzându-i o cupă de vin.

– Un om care aşteaptă, zise zeul făurar luând vinul şi dându-l peste cap.

– Un om? făcu mirat Dionysos.

– Un om? întrebă Hera, apropiindu-se de cei doi.

Apollo se opri un moment din cântat, iar muzele îşi întrerupseră dansul.

– Un om? ziseră ele în cor.

Apollo ridică din umeri şi reîncepu să cânte.

– Ce este ăla… un „om” ? întrebă Selene.

Hephaistos, încurcat, se scărpină în cap.

– Nu mai ştiu, zise el. Nu… Nu mai ştiu… A trecut atâta timp…

***

– NU!!!

Klytaemnestra era cumplit de palidă, iar ochii ei verzi se înceţoşară. Părea gata să leşine. Două dintre însoţitoarele ei se grăbiră să o sprijine, dar ea se smulse, îşi îndreptă trupul cu demnitate şi îl ţintui pe mesager cu o privire de gheaţă. Avea o frumuseţe care tăia respiraţia, dar care în acelaşi timp inspira teamă.

– Regele însuşi ţi-a spus să-mi spui asta?

– Da, doamnă. Iată sigiliul.

Regina luă sigiliul şi îl frământă în mâini. Auzi în colţul din stânga râsete de copii, copiii ei, şi o văzu pe fiica ei cea mare arătându-i surioarei mai mici cum să îmbrace o păpuşă de cârpă. Râsul fetelor îi făcea rău, în special al celei mari.

– Iphigenia, ia-ţi surioara şi mergeţi afară. Apoi, întorcându-se spre soldat: Dar a venit la mine un sol din partea regelui care mi-a spus că au plecat. Iar tu vii după jumătate de an şi îmi spui că flota se află şi acum la Aulis?

Soldatul o privi pe regină mirat.

– Doamnă, flota nu s-a mişcat din loc. Înălţimea sa, regele Agamemnon, a vrut să stăm pe loc, deşi marea era calmă şi cerul senin. Aşa a fost tot timpul cât am stat acolo.

– Regele… a interzis plecarea flotei?

– Da, doamnă. Şi soldaţii, fie-mi iertată îndrăzneala, au început să se întrebe dacă e în toate minţile.

Se aştepta la o replică aspră, dar ea îi zâmbi îngăduitor, un zâmbet rece şi absent, care nu îi îndulcea deloc expresia feţei, şi îi făcu semn să continue.

– Iar restul, v-am spus deja, doamnă. Regele vă ordonă să i-o trimiteţi pe fiica voastră cea mare pentru a o mărita cu viteazul Achilles.

Regina păli din nou, dar se stăpâni. Îşi strânse uşor buzele. Oh, nu, va plânge, îşi zise soldatul, şi se pregăti să iasă. Dar ea nu plânse. O trimise pe una dintre însoţitoare să i-o aducă pe Iphigenia, apoi se întoarse spre soldat.

– Spune-mi, pentru cine va fi fiica mea?

Omul rămase ca trăznit.

– Păi v-am spus, doamnă. Se va mărita cu Achilles, viteazul.

Klytaemnestra făcu un gest plictisit cu mâna.

– Nu, băiete, nu-mi spune poveşti. Ştiu ce înseamnă asta. Ştiu de ce mi-o cere Agamemnon. Şi ştii şi tu la fel de bine. Vreau să-mi spui, pentru cine va fi? Pentru care dintre ei? şi, zicând “ei”, regina arătă cu un gest scurt spre cer. Avea o privire ucigătoare. Dacă l-ar fi avut pe Agamemnon în faţa ei, l-ar fi sfâşiat în bucăţi, iar soldatul începu să tremure, sperând ca regina să nu se răzbune pe el în loc.

– Doamnă, eu sunt un simplu soldat. Nu ştiu nici eu mai mult decât ce v-am spus.

Ochii reginei se îngustară.

– Vă jur, stăpână. V-am spus tot ce ştiu.

Micuţa Iphigenia fu adusă în sala tronului. Klytaemnestra o luă lângă ea, o privi lung, îi mângâie părul frumos, negru ca al ei, şi o împinse brusc spre soldat.

– Ia-o. Ia-o de-aici!

Ieşi ca o vijelie, urmată de însoţitoarele ei. Fetiţa privi în urma ei mirată, apoi se uită în sus la omul cu barbă şi armură.

– De ce e mama supărată pe mine? întrebă ea cu nevinovăţie.

– Nu pe domnia-ta e supărată, domniţă, ci pe mine, zâmbi trist soldatul, care abia atunci începuse să înţeleagă. E supărată pe mine pentru că…

– Pentru că?… făcu fetiţa, văzând că se opreşte.

– Pentru că… nu a aflat din vreme că domnia-ta şi cu mine vom face o călătorie.

– O călătorie? se miră fetiţa. La tata?

Soldatul rămase mut. De unde ştia fetiţa unde o va duce? Iphigenia ghici întrebarea din tăcerea lui.

– Aşteptam călătoria asta, soldatule. Mă miram că celălalt sol nu a pomenit nimic despre asta. Deci, ce mai aşteptăm? Să mergem!

De la o fereastră, Klytaemnestra privea după cei doi, plângând cu lacrimi de furie.

***

Agamemnon îşi îmbrăţişă fiica fără nici o tragere de inimă. Îl căută din ochi pe Marele Preot; îl găsi, ca de obicei, la spatele lui. Văzu lângă tabără altarul improvizat, văzu oamenii nerăbdători, adunaţi ca la spectacol, văzu marea iritant de calmă şi cerul iritant de albastru.

– Hai, Calchas, prietene, am stat destul pe loc, zise el, împingând-o pe Iphigenia spre Marele Preot.

– Ce face? întrebă Odysseos.

– Nu ştiu, răspunse Achilles, nerăbdător.

Menelaos, brusc însufleţit, privea cu interes.

Calchas, Marele Preot, o luă pe prinţesă de mână şi o duse la altar, o ridică şi o ajută să se întindă pe lespedea de piatră.

– E nebun! strigă Odysseos. Mărite Agamemnon, opreşte-te! Ce vrei să faci?

– Tăcere! ordonă Agamemnon. Fac ceea ce trebuia să fac încă de când am ajuns aici.

Iphigenia, ridicată în capul oaselor pentru un moment, confirmă cu gravitate, apoi se întinse la loc. Calchas veni lângă ea şi îi şopti că nu o va durea decât puţin, si o sfătui să închidă ochii şi să se gândească la ceva frumos. Mica prinţesă zâmbi în semn că a înţeles.

– Vom pleca imediat, vitejii mei, strigă Agamemnon. Dar, conform datinii, le vom aduce întâi un dar zeilor. De asta nu am putut pleca până acum. Zeii trebuie îmbunaţi…

– E foarte nebun! zise Odysseos, agitat. Cât de îmbunaţi îi vrea?!…

– Ascultaţi-mă, voi, cei de colo! urlă Agamemnon, cu ochii spre cer, în timp ce Calchas ridica pumnalul de sacrificiu. Vă aduc un dar. Acum ne vedeţi? Acum vă amintiţi de noi?…

– Ce zice ăla? întrebă Hera, potrivindu-şi un trandafir în păr.

– Pământean nebun, râse Aphrodita, pieptănându-şi buclele blonde.

Apollo se opri o clipă din cântat, apoi continuă să mângâie corzile lirei.

– Parcă a spus ceva de un dar, zise el.

– Hap-ciu!! strănută Poseidon. Gata, e timpul pentru puţină culoare.

Marea se învolbură dintr-o dată şi căpătă o nuanţă întunecată. Valurile, imense, se spărgeau cu furie de ţărm, în timp ce sângele Iphigeniei se prelingea pe piatra altarului. Agamemnon se opri din vorbit, cu ochii ţintă la cadavrul fiicei sale. Parcă ceva trebuia să fie diferit… sau nu?… Nu mai ştia, povestea era atât de veche… Îi auzea ca prin vis pe războinicii săi urlând, îl auzea pe Calchas zicând că iată, zeii i-au auzit, dar semnele sunt potrivnice… Furtuna bătea cu o furie de neimaginat, o mare parte din corăbii începuseră să se scufunde…

***

„Aulis. Ziua a 186-a. Se întâmplă ceva.”

***********

 

Biografie Cătălina Fometici

 

Categorie: Nuvele, Proză

Lasă un răspuns