.

Antologia “Vocile Eutherpei”

| 01 iulie 2013 | Răspunde

COPERTA FINALA

NOI, CEI 10.

Liceeni

- autor colectiv -

VOCILE EUTHERPEI

antologie

Antologie îngrijită de pr. Cornel Paiu
şi postfaţată de Cornelia Ion

 

Această carte a fost tipărită în cadrul proiectului „Artes Poeticae”, care a primit finanţare
de la programul YouthBank Bucureşti în anul 2013.Programul YouthBank se adresează
liceenilor şi îşi propune cultivarea iniţiativei civice şi a spiritului de responsabilitate
al acestora, prin gestionarea propriilor proiecte. Echipa proiectului, „NOI, CEI 10”,
s-a constituit la începutul anului şcolar 2012-2013. Membrii acesteia se reunesc săptămânal
în cadrul Cenaclului literar „Stihuri în zori”, din cadrul Secţiei Cultural-Artistice a
Palatului Naţional al Copiilor din Bucureşti, unde au un background de activităţi artistice
şi creaţionale, configurându-se ca un grup de liceeni cu un profil intelectual. Societatea
Culturală „Clepsidra” este girantul cultural al echipei de tineri care a propus proiectul
finanţat prin programul YouthBank Bucureşti, coordonat de Asociaţia pentru Relaţii
Comunitare în parteneriat cu Fundaţia Comunitară Bucureşti şi cu sprijinul
„Romanian Business Leaders.”

sponsori

PapiruS Media
Roman – 2013

 

 

 

Coperta: Pr. Cornel PAIU
Grafica pentru copertă şi interior: Ioan CONSTANTIN
(17 ani, Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti)

Director general: Dr. Dan-Gabriel ARVĂTESCU
Director: Pr. Cornel PAIU
Director executiv: Tiberiu ROŞU
Director distribuţie – Bucureşti: Daniel CRĂCIUN

Editura PapiruS Media
Bdul Republicii, bl. 46, sc. D, et. 1, ap. 52,
Roman, jud. Neamţ, cod 611127
Tel.: 0723.598.000
Email: papirus_media@yahoo.com

© Maria Doina Crăciun, Mihai Dobre, Cristian Viorel
Hrenciuc, Denisa Maria Ilie, Irina Iordache, Ionuţ Mădălin
Meaucă, Mihaela Iulia Paraschiv, Adriana Trandafir, Teodora
Cristina Untaru, Radu Ştefan Vasile, Ioan Constantin

© Editura PapiruS Media, 2013, pentru ediţia de faţă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Vocile Eutherpei : antologie / Cenaclul „Stihuri în zori”
Bucureşti. – Roman : Papirus Media, 2013
ISBN 978-606-8137-36-0821.135.1-822

 

 

 

 

 

 

 

 

Cuprins

 

Maria Doina Crăciun

- 15 ani, Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai” -

Maria

 

 

Elvira

(poveste fără sfârşit)

Casa de pe strada Popa Soare

 Era una dintre acele zile de iunie când pe strada Popa Soare toate casele şi puţinele
prăvălii se închideau şi toate perdelele rămâneau trase. Era acel fel de zi în care doar
frunzele copacilor mai mişcau şi câte o vrabie ici-colo ciripea, părând că strada şi
lumea toată au rămas suspendate, cu răsuflarea fierbinte, în timpul care s-a topit
diform. Un bărbat subţire şi înalt, pe la vreo douăzeci şi şase de ani, îmbrăcat într-un
costum scump, albastru, în care cel mai probabil se cocea cu eleganţă, înainta singur
pe stradă pe la umbra duzilor, privind când într o parte, când în alta, cu nişte ochi
obosiţi şi pierduţi. Se opri brusc în faţa unei porţi şi, rezemându-se rătăcit de ea, se uita
la casa mare de pe cealaltă parte a drumului. Era o casă boierească din două caturi,
care avea capete de îngeri zâmbind deasupra fiecărui geam înalt şi o curte cu tufe de
liliac. La al doilea etaj, uşa balconului pătrat şi adus în casă era deschisă, şi câte o briză
trecătoare mişca perdeaua aşa cum ar fi făcut-o răsuflarea uscată a unui om adormit sub
soare.

Bărbatul îşi scoase pălăria şi privi casa cu o expresie pietrificată. În tăcere se bucura că era
un om plăcut la vedere şi că tot trupul şi privirea i se opriseră făcându-l să pară o statuie
de calcar, altfel poate nişte ochi în spatele unei perdele ar fi văzut că e pe cale să se
prăbuşească acolo în stradă, privind balconul gol şi umbrit de la etajul doi.

Scrută încă o dată casa, se uită în jos la poarta întredeschisă, perdeaua mai fâlfâi o dată,
şi în momentul acela inima lui începu să zvâcnească, să-i rupă pieptul ca să se avânte spre
poarta deschisă,ceea ce şi făcea de fapt acum cu toata fiinţa… Aproape că simţea sub mână
metalul negru şi cald al porţii.

- Da’ vezi pe unde mergi, bogătane, că suntem doi pe-o stradă şi tot intri-n mine! Bărbatul
se uită îngrozit la ţiganca tânără şi frumoasă ce purta un coş cu flori roşii şi bolborosi:
– Scuzaţi-mă, domnişoară… Ţiganca zâmbi din ochii ei mari şi căprui şi dădu să plece.
– Dar cine stă în casa aceasta? întrebă tânărul. Ţiganca se opri şi se întoarse pe jumătate,
iar pletele negre i se agitară.
– Care?
– Casa aceasta, bărbatul făcu un semn spre dreapta.
– Asta?
– Da, asta…
Ţiganca începu să râdă năucitor de viu şi toată strada răsună:
– Nu stă nimeni în casa asta, omule, ce ai? ţi-a făcut o fată cu ochi negri vrăji? Şi atunci
începu să râdă şi mai tare.
Tânărul se înfioră şi o privi pe ţigancă în ochi, hipnotizat.
– Dar e poarta deschisă.
– Atunci intră dacă vrei, poate găseşti pe cineva acasă.
Apoi se întoarse şi plecă râzând, iar pletele negre i se agitau, în timp ce bătea asfaltul cu
picioarele goale, aproape alergând.

Nestor Iftimie

Nestor Iftimie şi Marcus Gavru erau prieteni încă de pe când Marcus o curtase în
adolescenţă pe sora lui Nestor, Ileana. Ileana s-a căsătorit apoi, un an mai târziu, cu un
viitor avocat pe care îl întâlnise la Şosea printr-o prietenă – evident acel avocat nu era
Marcus -, dar cei doi barbaţi, acum aproap de cincizeci de ani, rămăseseră prieteni inseparabili
şi se întâlneau în fiecare joi la Hanul Roşu, mânaţi de o prietenie caldă şi
adâncă. Nestor, scund şi îndesat, cu o chelie avansată şi un etern costum maroniu: „după
modă”, se însurase de tânăr cu Roza, fata unui negustor de piei, şi-i avuseseră pe Dănuţ
şi pe Ilinca. Băiatul, la rândul lui, era acum un tânăr, veşnic spilcuit şi monden, viitor
avocat. Ilinca: tânără, frumoasă, curtată şi brună, tunsă à la garçonne, cu ochi mari şi
alunecoşi, studentă la Litere, tipul acela de studentă cu fusta până la genunchi, ce ţinea
cartea sub braţ şi ochii ori pironiţi pe cineva foarte aproape de ea, ori aruncaţi foarte
departe, în zarea vreunui suflet. Bineînţeles, nimic mai natural, era şi ea curtată de un
anumit Andrei Ionescu.

Nestor era lucrător la magistratura din sudul Capitalei şi câştiga un trai decent pentru
familia lui, în timp ce spera că, într-o zi, fiul său îi va prelua înalta funcţie. Din când în
când, chelia i se mai înroşea, dar nu era un om rău. Iftimie cel bătrân era tipul acela al
funcţionarului cumsecade, ce îşi câştigă traiul prin trudă şi apoi vine acasă la
nevastă-sa, din al cărei cuvânt nu iese. Doar o dată ieşise Nestoraş din cuvântul
Rozei, atunci când nu o ascultase să nu mai umble prin cârciumi cu Marcus. E drept,
Marcus era şi acum un burlac şi un donjuan, om nehotărât, pribeag şi care nu iubeşte
Familia şi Biserica, ăsta era Marcus. Şi asta repeta în fiecare joi noaptea Roza la urechea
bietului Nestor, „suflet naiv şi fără de noroc”. În fine, Roza nu a mai fost mult timp
împotriva lui Marcus, „căci şi-a dat şi ea seama că Marcus e om bun şi cumsecade”.
Şi asta l-a bucurat mult pe Iftimie, căci ce-i mai bun în viaţă decât să ai o nevastă
frumoasă şi cumsecade, ce te-aşteaptă seara acasă, şi apoi să mai ai şi un prieten glumeţ
şi burlac, ce te-aşteaptă la Hanul Roşu. Ce-i mai bine de-atât?

Marcus se bucura şi el de prietenia lui Nestor, căci în lumea sa prea largă nu întâlnise
un suflet cu care să se adune la casa lui, jumătate din femeile pe care le ştia nu-i
cunoşteau numele de familie şi viceversa. Bărbat frumos şi înalt, cu părul aproape negru
şi întreg, unii l ar fi putut considera pe Marcus pierdut în viaţa lui de desfătări, dar el nu
se vedea rătăcit, doar era familia Iftimie pe lume şi mai avea şi o fiică frumoasă de
douăzeci şi cinci de ani: pe Andreea, făcută cu o domnişoară cu care avea să se însoare,
dar care murise, săraca, la naşterea Andreei. Nestor tot insista cu eleganţă pentru unirea
întru căsătorie a lui Dănuţ cu Andreea, dar Roza era de părere că fata nu era de o condiţie
tocmai bună, iar Marcus cu eleganţă îi explica prietenului său că fiică-sa era pe cale să
se logodească. Bineînţeles, nu era adevărat. Dar Nestor nu avea să ştie niciodată de ce.

Masa celor mulţi. Ziua lui Nestor Iftimie

    În a doua zi de joi a lunii mai, Nestor avea să-şi serbeze ziua de naştere, evident la Hanul
Roşu, înconjurat de familie şi de prieteni (colegi îndesaţi şi semichelioşi de la magistratură).
Bineînţeles, printre prieteni se număra şi Tudor Macovei, de douăzeci şi trei de ani, tânăr
nepot al lui Nestor, student la A.S.E. şi ocazional poet, cu promisiunea de a o aduce cu sine
şi pe frumoasa lui Elvira, pe care familia Iftimie nu apucase să o cunoască personal, dar
care era oricum logodnica lui Tudor în imaginaţia populară. De fapt, nu era, dar această
incertitudine era iertată în virtutea îndrăgostirii lui Tudor, a tinereţii Elvirei şi, nu făţiş,
a condiţiei sale de fată a comandantului Lenart, căzut în Războiul cel Mare.

    În fine, toată lumea se adunase la Hanul Roşu, cu excepţia lui Dănuţ, băiatul lui Nestor.
Andreea, fiica lui Marcus, bănuia că cei doi se întâlniseră pe drum. Mai lipseau Tudor
şi Elvira, unul dintre cuplurile mondene ale serii.

    Nestor stătea la o masă înconjurat de Roza, Marcus şi doi colegi de la magistratură, ce-i
semănau în funcţie şi în port. Chelia i se înroşise de fericire, obrajii i se rumeniseră şi ochii
îi scăpărau când îşi privea prietenii şi râdea cu halba într-o mână şi cu cealaltă mână pe
pântecul umflat şi acoperit discret de costumul maroniu. Când ajunse şi Dănuţ, Nestor deja
nu mai putea, se repezi spre el ca să-l îmbrăţişeze şi ca să-i pună o halbă de bere în mână.

- Ce onorabil arată tânărul dumneavoastră, doamnă!, spuse către Roza un nene bondoc,
cu un smoc de păr ce-i acoperea chelia şi cu un monoclu foarte demodat, dacă era să judeci
după vârsta privitorului.
– Nu-i aşa, domnule? Mulţumim. E tot un Nestoraş , dar mai tânăr.
Bărbatul aprobă roşu în obraji şi se retrase; Roza se duse lângă Marcus şi, privindu-l pe
Dănuţ, şopti:
– Şi ţie îţi seamănă.
– Viaţa se încurcă singură, dar asta nu înseamnă că noi nu o descurcăm prin iubirea faţă
de Nestor, şopti Marcus înapoi zâmbind din colţul gurii.
– Andreea mai vine?
– Nici nu am anunţat-o, cum aş fi putut face aşa ceva?

Când, în final, au ajuns Tudor şi Elvira, Nestor era deja în faza în care nu mai putea suporta
atâta fericire. Sări de pe scaun spre Tudor, îi strânse mâna în felul acela al omului bun,
rotofei şi mereu beat şi, măsurând-o pe Elvira din priviri, ochii îi sclipiră şi amuţi, mai
putu doar şopti:
– Nestor Iftimie, stimată domnişoară… Şi îi sărută mâna.
– Ea este Elvira Lenart, unchiule (Tudor cu admiraţie şi cu mândrie concomitent, spre Nestor).

Apoi Tudor o aşeză pe Elvira la masă, instinctiv undeva puţin departe de Roza (două scaune)
şi începu să navigheze cu mâna întinsă şi cu pantofii lucitori prin încăpere, ca un crucişător.
Avea părul blond, uşor spilcuit şi pieptănat pe spate, şi o mustaţă abia încolţită, care îi sporea
aerul nevinovat al unei adolescenţe încă nedepăşite. Avea ochii ciudat de mari pentru un
bărbat şi, de fapt, toată fiinţa lui ducea cu gândul la un cerb aproape în bătaia puştii.
Bineînţeles, era îmbrăcat într-un costum de primăvară din stofă (acţiunea naraţiunii –
sfârşitul primăverii).

Elvira, aşezată la masă, părea nemuritoare. Contrastul dintre rochia neagră şi pielea albă
era fascinant, părul se revărsa negru şi lung pe spate, prins într-o clamă cu perlă. Toţi
bărbaţii de la masa ei tăcură inopinat, încercând să bea tacticos din halbe. Ea privea calm
în jur, clipind rar şi semănând cu o păpuşă de porţelan.

- Am înţeles că urmaţi Conservatorul, domnişoară?, se aventură chelia cu smocul de păr.
– Nu, de ce, par? (Elvira intimidându-l)
– Nu v-ar sta rău. (chelia mimând neintimidarea)
– Sunt, de fapt, la Studii Economice.
– Ce alegere fericită sunteţi pentru Tudor! Când v-aţi logodit?
– Nu-mi amintesc, Elvira râse strânsă cu uşa.
– Sigur e o chestiune de câteva luni la mijloc, Nestor vorbea tot timpul.
– Cu riscul de a părea impertinentă, nu-mi amintesc să mă fi logodit în ultimul timp…
– Atunci am înţeles greşit… mă iertaţi.
– Nu am de ce, nu aveţi nicio vină, cred că eu sunt cea prost informată la mijloc.

                                                                    *

Trei ore mai târziu, Elvira şi Tudor mergeau în tăcere spre casă (ea cu doi paşi înaintea lui),
fără ca el să înţeleagă de ce. Ambii simţeau că sunt victimele unei farse. În fine, când au
ajuns la uşa casei, ea, mai cu fineţe sau mai fără fineţe, l-a împins, lăsându-l pe afară
pentru prima dată după mult timp. Teama de ceartă îi jugulă vocea lui Tudor, astfel că
el plecă disperat şi cuminte spre casa lui, fără să se uite înapoi sau să respire.

Rămasă singură în casă, se propti de uşă şi zâmbi: probabil Tudor mergea acum cu bărbia
în piept, sigur nu va dormi toată noaptea gândindu-se la ea. Ce era şi cu băiatul acesta?
Elvira avea douăzeci şi cinci de ani şi era frumoasă, relativ înstărită, dar doar atât. Viaţa
toată şi fiinţa ei erau dizolvate într-o ceaţă şi pe asta o cam puteau vedea cu toţii. Se
gândea că Tudor stătea câteodată treaz toată noaptea lângă ea ca să o asculte vorbind.
Ea nu spunea de fapt prea multe, dar atunci când tăcea, el şoptea privind-o ca un copil:
„Mai spunemi!” Şi ea continua să vorbească, cu părul negru răsfirat pe pernă. Iar el continua
să asculte prins ca într-o plasă. În adâncul sufletului ei, Elvira era profund speriată de
ritualul acela, ştiind că nu-l iubeşte şi nici nu-l cunoaşte pe Tudor. Spera ca el să fie în
sinea lui la fel de simplu şi de glumeţ ca şi în afară. Spera că nu i-a inundat de tot fiinţa cu
a ei şi în acelaşi timp nu se putea opri, era prea singură şi prea frumoasă ca să-l salveze.
În fond, se putea căsători într-o zi cu Tudor, dar era şi ea om şi spera.

Elvira era femeia care face ceva dintr-un temei al speranţei, poate pentru că singura
forţă care mai ţine în viaţă un adult este speranţa. Ce mai putea ea să facă acum? Decât
să se joace şi ea ca alţii fără să se poată abţine, asemenea sorţii. De fapt, ce făcea ea în
afara faptului că spera, mereu spera (mult şi în neştire) că nu e complet distrusă şi că
nici Tudor nu e. La Elvira, un caz aparte, speranţa e o formă de autoamăgire.

Se ridică de lângă uşă şi merse împleticit, ca şi cum s-ar fi împiedicat în gânduri, până
la bufet. Deschise uşiţa cu licori fermecate, băgă mâna până la cot şi scoase o sticlă
sclipitoare de whisky, scoase şi un pahar (cu picior) şi începu să toarne. Deasupra
bufetului era o oglindă: se uită în ea şi, văzându-se aşa, cu sticla şi paharul în mână, scăpă
paharul, băutura se revărsă într-o minicascadă pe covor, la picioarele Elvirei, şi în acelaşi
timp cu cealaltă mână duse toată sticlă la gură. Se tolăni pe divan cu ambrozia vieţii în
braţe (puţin prelinsă pe rochie) şi privi tavanul alb, luminat de lampă. „Biata de mine…”,
gândi ea. Întoarse iar capul spre oglinda de deasupra bufetului, văzând jumătate din cameră
parcă învelită în stofe de catifea şi pianul mare şi negru de langă uşile de geam. Se ridică
anevoie, clătinându-se sub povara propriei vieţi, merse până la pian şi începu să cânte. Casa
se cutremură din rărunchi de la cântecul ei. Disperată, lăsă băutura pe pian şi merse până
la dulapuri. Acum cotrobăia, cu disperare, cu patimă, cu furie, fără să ştie de ce, cu obrajii
şiroind de lacrimi, căuta ştiind că nu avea să-l găsească pe el, cel care plecase, el care
plecase şi luase tot din toate.

Arunca hârtiile şi răscolea cărţile, scotea sertarele şi le întorcea cu fundul în sus, scurgea
până şi vazele florilor, măcar de ar fi găsit ceva, şi se învârtea, se rotea, aproape că voia
să smulgă parchetul, să fie sigură că nu e nicio scrisoare sub el, voia să zgârie pereţii,
poate s-ar fi decojit ceva, poate o uşă, poate! Poate…! Poate! Nu avea să găsească nimic,
dar căută şi mai mult, în speranţa că, totuşi, va găsi un semn, „casă blestemată!”

Se învârtea, aproape înota în scrisori, în facturi şi în acte, în mărgele, în cărţi aruncate,
divanul îşi schimbase locul, sticla de tărie stătea încă dreaptă pe pian. Începu să ţipe frenetic
şi lacrimile îi picurau în palme, pe o mână se ivise o tăietură ce-i înroşise încheietura.
– Nenorocitule, unde eşti, unde eşti?! Ai plecat şi ai luat totul cu tine! Scot şi cenuşa din sobă
şi tot te caut, mă auzi? Tot o să te găsesc!!

Dar nu scoase nicio cenuşă din nicio sobă, se tolăni pe jos, între cărţi, stofe şi hârtii şi privi
iar tavanul. Închise ochii, respirând greu. Se auziră patru bătăi la uşa casei. Se ridică şi fugi
spre ea, dechise şi înmărmuri. Era el, chiar el acolo, cel plecat şi pierdut, cel ce luase totul
şi nu lăsase nimic în urmă, el, persecutorul şi salvatorul, niciodată victima. Ea începu să
tremure, el o privea nemişcat, în întuneric, dorinţa din ochii lui avea o lucire ciudată. Ea
îşi puse mâinile în jurul gâtului său şi îl trase în casă, trântind uşa în urmă.

Dădu să se uite la el în lumină; acum, după mult timp, în lumină, el nu mai era… Poate
că se ascunsese, dar unde? Ea alergă atunci să urce scările până la etaj, în dormitor,
deschise uşa, uitând-se direct spre divan. Nimic. Ceva îi atrase privirea spre măsuţa de
machiaj, se cutremură: o altă femeie… stătea cu spatele la ea şi se pudra, ce femeie
frumoasă, cu părul negru, curgând sălbatic pe spate şi pe pielea albă, de spumă, pudrată la
oglinda de mână, lungă şi subţire. Ea se tulbură şi mai tare, aproape că voia să o omoare
pe femeia din oglindă, se apropie de ea, podeaua scârţâi, cea de la masă tresări şi se uită prin
oglindă la ea cea din picioare. Atunci zâmbi perfect şi malefic, Elvira se înfricoşă. Se privea
pe sine în oglindă. Din nou fugi şi închise uşa; din cameră parcă se auzea un murmur de
voci, ceva vibra prin pereţi. Uşa se deschise şi năluca ieşi cu el la braţ, fără să o privească.
Biata de ea, privea năucită, el se uită peste umăr, îi zâmbi şi îi făcu din ochi, apoi coborâră
amândoi scările, frumoşi şi înalţi, îmbrăcaţi în albastru, ea cu pielea albă şi părul negru, el
cu părul nisipiu şi pălăria în mâna liberă.

Elvira, biata de ea, fugi atunci, intră dintr-o cameră în alta, şi în orice încăpere intra dădea
peste el, câteodată singur, câteodată o vedea şi o prindea în braţe, apoi el cădea,
împrăştiindu-se asemenea nisipului, ea trecea apoi în altă cameră, să îl caute, să o găsească
pe ea, cea rece care îl furase, să o omoare, dar ea se ivea prea des şi, când se ivea, se făcea
că nu o vede.

La un moment dat a apărut şi Tudor, s-a tot ţinut după ea, prin toată casa, îi şoptea la ureche
ca o obsesie „Vrei să mor? M-ai omorât tu deja, Elviro!”. Ea nu i-a răspuns niciodată, dar,
ca să scape de el şi să-şi continue căutările, l-a luat în braţe şi l-a împins într-o cameră de
la mansardă şi apoi a încuiat uşa. El nu s-a opus, dar se auzeau suspinele unui copil. Ea
şi-a astupat urechile, atunci a apărut el, au început să danseze, ea i-a şoptit ca înainte:
„Fă-mă să mi pierd minţile!”, el a rotit-o de patru ori şi a închis-o la rândul lui într-o
cameră, căci acea casă avea nenumărate încăperi. Ea a stat acolo cuminte, aşteptându-l
întinsă pe pat, urmărind fericită conturul florilor de pe tapet, până când a observat că în
perete era o uşiţă secretă.

Se ridică aşa, cu inima strânsă, merse şi deschise uşa cu un scârţâit, intră în cămăruţa aia
mică, luminată de lumânări, plină cu păpuşi îmbrăcate ca înainte de război, se prăbuşi la
baza patului, lângă care fumegau candele, în pat era un mort, cu faţa de ceară, moarta era
ea. Nimeni nu mai era în cameră, doar ea se jelea pe sine.

Câteva bătăi se auziră în uşa din faţă, apoi mai multe. Elvira se ridică de pe divan şi privi
în jur. Camera era ordonată, doar un pahar zăcea spart lângă bufet, sticla cu licoarea era
lângă ea, foarte puţin sorbită. Pe mână îi răsărise roşie ca un soare la apus o rană, probabil
de la paharul scăpat. Se duse la uşă şi deschise. Tudor se năpusti speriat în casă şi spuse
gâfâind:
– Am crezut că ţi s-a întâmplat ceva, de ce nu ai răspuns la bătăile în uşă? Am venit de trei ori
până acum, e prânzul deja. Uite, ai primit şi o scrisoare.

                                                                    ****

Mergi La Cuprins

 

 

 

 

 

 

Mihai Dobre

- 16 ani, Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” -

Biografie Mihai Dobre

Mihai

 

Răni

Ciripitul unei păsări îl trezi pe Sam din somn. Deschise cu greu pleoapele de plumb. Razele
soarelui i se înfipseră în ochi ca nişte suliţe învăpăiate. Duse mâna streaşină la ochi.
Încetul cu încetul, siluetele difuze căpătau contur şi culoare. Abia după câteva minute se
obişnui cu lumina puternică. Îşi plimbă privirea peste toată priveliştea.

Adormise la baza unui copac, sprijinit cu spatele de trunchiul acoperit de muşchi. Câteva
sălcii plângătoare îşi lăsau ramurile subţiri să atârne deasupra unui râu îngust. Susurul
său era oarecum liniştitor. Păşunea se continua golaşă până departe, sub munţii masivi ce se
înalţau în fundal.

Nu-şi aducea aminte cum ajunsese acolo. Noaptea fusese întunecată, iar el mult prea speriat
să se mai uite pe unde fugea. Amintirile vagi ale întâmplărilor de cu o seară înainte i se
învălmăşeau în cap. Totul era confuz şi înceţoşat. „S-a întâmplat atât de repede. Ei au
năvălit asupra satului de nicăieri. Au ars tot. Case. Ogrăzi. Oameni…”

Simţea parcă şi acum căldura văpăii în faţă. Acoperişul casei se prăbuşi peste el în somn.
În amestecul de jăratic, unelte, lemne, haine şi dărâmături, ridică grinda grea de pe el.

Următorul lucru pe care şi-l aminti era că fugea spre casa Annei s-o salveze. Poate mai
trăia. Poate mai aveau o şansă să scape împreună. Unul dintre tâlhari îl abordă. Îşi rotea
sabia lungă deasupra capului. Pe lama perfect dreaptă luceau înfiorătoarele flăcări, de
parcă chiar ea luase foc. Fu lovit în umăr, apoi în picior. Sângele i se împrăştie pe
pământ. Căzu. Sabia ascuţită se apropia din ce în ce mai repede de el, dar Sam îi dădu un
picior inamicului, iar lovitura acestuia rată. Se ridică apoi repede şi alergă şchiopătând
spre casa Annei.

Nările i se măriră şi inspira alert aerul înecat de fum. Sângele îi tâşnea prin vene şi
tremura, dar continuă să alerge printre ruinele satului mistuit de flăcări. Văzu crâşma la
care mergea în fiecare zi să râdă cu prietenii la o halbă de bere. Văzu atelierul unde
învăţase să prelucreze lemnul încă de la nouă ani. Văzu piaţa unde se jucase cu ceilalţi
copii când era mic. Văzu casa bunicilor unde învăţase să meargă şi să vorbească. Toate erau
înghiţite de flăcări. Pereţii carbonizaţi se prăbuşeau împrăştiind nori de cenuşă. Auzea
strigăte disperate de ajutor, de spaimă, de durere. Auzea flăcările trosnind si rânjind,
bete de atâta măcel şi sânge. Zări casa logodnicei sale. Chiar acolo, între văpăile
colosale, ca o oază în deşert.

Apoi totul deveni înceţoşat. Amintirile i se încolăceau ca nişte şerpi groşi de fum. Încerca
să-şi aducă aminte, dar nu putea. Vedea doar fragmente difuze cu el alergând prin pădure,
înfricoşat. Încerca să-şi amintească, dar nu reuşea. Totul era prea încurcat şi prea
întunecat. Voia să ştie ce se întâmplase.

„Anna! Anna e bine? A supravieţuit?… Şi restul satului? Ah…!”
Îşi lăsă capul pe spate. Lacrimile îi umplură ochii. Le şterse cu dosul palmei şi trase o
gură sănătoasă de aer. „Trebuie să rămân tare. Să fiu curajos. Pentru Anna. Ah, trebuie să
caut ajutoare.”

Se propti într-o mână şi se ridică, dar căzu imediat înapoi. Urlă de durere. Ecoul îi
răspundea iar şi iar. Se apucă strâns de piciorul drept. Se târî prin iarba deasă până la o
stâncă. Se urcă binişor pe ea şi îşi privi rana de la picior. Coapsa îi era brazdată de o
tăietură lungă şi urâtă. Sângele şi puroiul curgeau din ea. O atinse şi-şi înghiţi alt
strigăt de durere. Acum respira greu. Strânse puternic din fălci şi se roti pe o parte şi pe
alta, încercând să găsească o poziţie mai puţin dureroasă. Gâfâia. Durerea era
insuportabilă. Mai aruncă o privire la rană şi observă un vierme gălbui si gras ce se târa
spre carnea năclăită de sânge. Îl apucă şi trase de el, cu tot cu fâşia de muşchi din gura
lui, şi-l aruncă apoi cât colo. Se uită şi la rana de la umărul stâng. În comparaţie cu cea
de la picior era doar o zgârietură, dar şi ea se infectase.

Primul gând fu acela de a merge la râu să se spele, dar cum avea să ajungă la el? Era la
cincizeci de metri, iar el se putea doar târî. Inspiră din nou şi se aşternu pe burtă.
Începu să se tragă cu coatele până la apă. Într-un final ajunse, gâfâind şi tremurând.

Îşi cufundă mâinile în apa rece. „Ah, ce bine e!” Îşi aruncă puţină apă pe faţă. Prindea să
se revigoreze. Bău puţin, iar forţele îi reveneau încetul cu încetul. „Nu credeam că o să
mai apuc să trăiesc senzaţia de răcoare după pârjolul acela.” Se puse în fund şi, scrâşnind
din dinţi, îşi spălă rana de la picior. Durerea era copleşitoare. Aproape că leşină, dar
trebuia să cureţe toată coptura. După ce curăţă rana, îşi rupse o bucată din cămaşă şi o
înmuie în râu. Îşi bandajă piciorul. Apoi îşi spălă umărul rănit pe care-l pansă la rându-i.

Îşi spălă mâinile pline de sânge şi mai bău o gură. Se ridică pe piciorul bun. Călcă şi pe
celălalt. Scânci de durere, dar reuşi să păşească. Îşi pierdea echilibrul, dar nu căzu. Păşi
din nou. Se ţinea de piciorul drept strâmbând din nas, însă înainta puţin câte puţin. Cu
timpul se obişnui să meargă fără să-şi lase greutatea pe piciorul bolnav. Înainta greu şi
făcea des popasuri, dar răstimpul dintre ele se lungea de fiecare dată. Reuşi până la
finalul zilei să parcurgă şase sau şapte mile.

                                                                             *

Luna îşi revărsa lumina palidă pe frunzele lucioase, dar Sam nu-i putea vedea tot discul de
crengile de deasupra capului său. O bufniţă albă trecu printr-o spărtură din desişul
pădurii, apoi dispăru la fel de subit cum apăruse. Ochii i se închiseră. Scutură capul
pentru a rămâne treaz. Îşi dădu două palme şi reuşi să se învioreze. Păşi iarăşi,
sprijinindu-se de o stâncă rece. Încerca să străpungă întunericul cu vederea, dar îi era
aproape imposibil să distingă negrul trunchiurilor copacilor de griul închis al fundalului.
Mergea încet şi pipăia cu piciorul pământul din faţă. Nu o dată se împiedicase de rădăcinile
iţite din ţărână, şi atunci căzuse. Fusese cât pe-aci să-şi scrântească glezna de mai multe
ori, de parcă nu era de ajuns că şchiopăta. Însă, ori de câte ori se prăbuşea, se ridica şi
pornea mai departe. Trebuia să găsească oameni şi apoi s-o caute pe Anna.

                                                                              *

Se opri pentru câteva momente să se odihnească. Piciorul drept îl durea teribil, iar rana îi
pulsa puternic. Bandajul era ud şi rece. Sângele continuase să curgă şi îi acoperise
jumatate din membru. „Nu mă pot opri acum. Ceilalţi se bazează pe mine. Trebuie să
continui.”

Păşi din nou, spijinindu-se de trunchiul unui arbore. Puse mâna pe o stâncă rece. „E aceeaşi
pe care m-am odihnit acum ceva timp. O, nu, nu, nu! Mergeam în cerc! Cine ştie de când? Ah,
mii de draci! Nu mă pot orienta prin bezna asta. Deaş putea să mă călăuzesc după stele, m-aş
urca într-un copac. Dar de-abia pot să merg, darămite să mă caţăr… Aş putea să aştept până
dimineaţă şi să mă ghidez după soare. Însă aş pierde mult prea mult timp, la naiba! Anna
poate să fie în primejdie. Dar dacă îmi continui drumul noaptea, aş putea să ajung pe fundul
vreunei prăpăstii, cu capul spart. Mai mergi atunci dacă mai poţi! Şi totuşi… Trebuie să
fie un sat prin apropiere.”

Vru să se urnească, dar călcă într-un spin. Ţipă de durere. Tălpile îi erau acoperite de
băşici şi de vânătăi de la mersul pe pietre şi pe crengi uscate. Îşi scoase ţepul din piele.
Simţi un firişor cald prelingându-i-se pe talpă şi îmbibând încălţarea subţire din pânză.
Şi-o scoase şi frecă plaga cu scuipat. Sângerarea încetini. Îşi mai rupse o bucată din
cămaşă şi o legă pe rană. Se încălţă la loc. Duse mâna la bandajul de la picior, apoi la
nas. Mirosea a sânge, a puroi, a transpiraţie şi… a moarte. Îşi mai făcu două bandaje şi
le înlocui pe cele vechi. Mâinile îi erau din nou pline de sânge. Se şterse pe pantaloni.
Auzi bătăia din aripi a unei bufniţe. Întorcându-şi privirea speriat în acea direcţie, nu
zări, totuşi, nimic. „Doar mi-am imaginat. Hai, Sam, trezeşte-te!” Îşi trase două palme şi
se ridică.

Urletul înfiorător al unui lup răsună în noapte. Apoi altele îi răspunseră. Sam îngheţă.
Respiraţia i se tăie. „O, nu! Mi-au mirosit sângele, iar acum sunt pe urmele mele.” Începu
să alerge şchiopătat. Călca mai mult pe stângul şi se agăţa de crengi şi de trunchuiri,
sărind pe piciorul bun. „Trebuie să fug. Să scap!”

Auzi un foşnet. Privi îndărăt. Se împiedică şi căzu cu faţa în noroiul rece. În cădere îşi
muşcă limba. Sângele sărat îi năvăli în gură. „E doar începutul.” Scuipă şi se întoarse pe
spate. Zări două licăriri între tufişuri, ca doi ochi roşii. Apucă o creangă şi se ridică.
Ţipă după ajutor. Urletele lupilor îi răspundeau din ce în ce mai aproape.

Acum nu mai privea înapoi. Alerga. Şchiopăta. Se târa. Sărea. Nu conta, trebuia să fugă
pentru viaţa lui. Respiraţia devenise o adevărată luptă. Inima îi era duşman. Se izbea
frenetică de peretele pieptului. Doar picioarele îl mai ajutau. Alerga. Nu conta cum călca.
Îşi înghiţea strigătele de durere. I se puse un nod în gât, iar inima se dezlănţuia
înăuntru. Se zvârcolea să iasă din el. „Trebuie să continui.” Căzu din nou. Colţi ascuţiţi i
se înfipseră în gleznă. Îşi trase piciorul, dar lupul ţinea puternic de el. Simţea cum
caninii lupului îi intrau în os. Fiara îşi zdruncina capul să-i rupă lui Sam piciorul. Era
mult mai puternic decât el. „Gata. Am pierdut. Măcar am încercat. Adio…” Închise ochii.

Dar Sam se împinse în mâini şi îi dădu un picior lupului, care îşi slăbi strânsoarea. Se
ridică nesigur pe un picior şi-şi pierdu echilibrul, apoi se rostogoli pe o pantă abruptă.
Pietrele îi săreau în cap şi îi intrau în ochi.

Un om îl opri, prinzându-l în braţele-i puternice.
– Eşti bine?
– Nu. Lupii! Vin după mine! Ajută-mă!
– O, Doamne! Sângerezi! zise necunoscutul uitându-se la palma sa acoperită de sânge.
Apoi totul se înceţoşă din nou şi Sam îşi pierdu cunoştinţa.

                                                               ****

Mergi La Cuprins

 

 

 

 

 

Umbra

[Un adolescent orfan din Evul Mediu îşi aminteşte de copilǎria sa nefericitǎ.]

Era încă mic. Şapte sau opt ani. Îmbrǎcat într-o zdreanţǎ murdarǎ şi ruptǎ ce de-abia-i
ajungea până la genunchi. Desculţ, se plimba pe străzile aglomerate şi jegoase. Din când în
când mai călca în fecale sau într-un scuipat. Îşi târşâia talpa murdară şi mergea mai
departe.

Cutreiera pieţele, uliţele în căutarea a ceva. Dar ce? Nici el nu ştia. Hoinărea pe străzi
fără noimă, doar cu speranţă. Speranţa că ce? Nimeni nu-l băga în seamă. Treceau pe lângă el
de parcă ar fi fost o fantomă. Nu-l vedeau, nu-l auzeau.

Adulmecând parfumul dulce-acrişor al tartelor proaspete şi aburinde expuse de brutari,
stomacul său slobozi un chiorăit. Nu mai mâncase de zile întregi. Ah… Îi era aşa poftă!
Doar o înghiţitură… Intestinele lui se încurcară şi îl durură. Privind acum spre bunătăţi,
foamea îi înfipse un cuţit în stomac. Aşa apetisante!

Îşi croi drum prin mulţime temător şi păşi în faţa mesei ticsite de bunătăţi. Ochii săi
verzi se măriră la vederea atâtor tarte strălucitoare. Aruncă o privire sfioasă spre brutar.
Vorbea cu un bărbat îmbrăcat în haine făcute din fier. Luându-şi iniman dinţi, zise:
– Domnule, îmi puteţi da, vă rog, măcar o îmbucătură dintr-o tartă, căci…
I-o tăie cu o voce groasă şi răguşită:
– Cară-te de-aici, şobolanule!
– Dar… nu am unde să mă duc, suspină băiatul.
– Crezi că-mi pasă?! Şterge-o de-aici!
– Vă rog…
– Eu cred că orătania asta n-aude bine. Las’ că-i desfund eu urechile, interveni bărbatul cu
straie de oţel.

Acesta îşi duse mâna la brâu şi scoase o bucată lungă de metal. Băiatul mai văzuse asemenea
obiecte în mâinile bărbaţilor, dar niciodată atât de aproape. Razele soarelui lunecau pe
lama argintie. Bărbatul apucă mânerul cu ambele mâini şi roti sabia spre copil. Vârful
ascuţit tăie aerul cu uşurinţă, până când lovi capul băiatului. Îşi văzu firele de păr
plutind în aer. O căldură uşoară apăru în creştetul capului şi simţi cum o lacrimă fierbinte
se prelingea încet pe fruntea sa şi i se opri în sprânceană.

O picătură căzu de acolo, roşiatică. Trecu chiar prin faţa ochiului şi poposi pe pământ,
auzindu-se încet un „pic”… Bărbatul îşi pierdu echilibrul şi păşi în spate.

Copilul tâşni într-o fugă nebună prin hărmălaia din piaţă. Toţi oamenii erau giganţi. Se
uita la ei în sus, ca la brazii cei mai înalţi. Un crâşmar gras trecu râzând zgomotos şi cu
precipitaţii. Un butoi era împins către băiat. Era, de fapt, un munte ce se rostogolea
înghiţind pământul.

Se împiedică. Butoiul zorea spre el, gata să-l zdrobească. Se ridică la timp şi butea reuşi
doar să-l calce pe picior. Tânărul care-l împingea îl scuipă. Se trase într-o parte şi se
lovi de un alt om care urlă la el: „Uită-te pe unde mergi!” Îl podidiseră lacrimile. O târfă
murdară se aplecă spre el şi îi zise:„Te-ai pierdut de mămica ta? Vrei să sugi la ţâţa
mea?”, apoi râse cu dispreţ.

Toată lumea se rotea în jurul său. Oameni, animale. Nu mai auzea vorbe, ci ecouri
reverberând înăuntrul capului gata să crape. Râsete. Hohote insuportabile. Îşi acoperi
urechile. Dar ei încă râdeau. Toţi îl batjocoreau. Lacrimile se strângeau într-o cascadă
ce-l seca de vlagă. Voia să se termine totul. Ce făcuse el greşit? Ce? Ce?!?

Îşi dorea să fie înapoi la sânul bunicii, să-l apere de ceilalţi. S-o strângă în braţe şi
să-i spună cât de mult o iubeşte. Dar ea căzuse cândva într-un lac. Da, şi erau doi oameni
prin preajmă, dar nu au ajutat-o, ci au împins-o cu piciorul. Ea îl avertizase şi îl
sfătuise să se ascundă în tufişuri şi, indiferent ce s-ar întâmpla, să stea acolo tupilat şi
să iasă abia când luna avea să răsară.

Asta şi făcuse, dar ea nu s-a mai ridicat de acolo. A bocit-o în frig şi-n ploaie nopţi la
rândul, în nămolul până la genunchi, aşa cum avea să trăiască de atunci încolo.

Iar acum fugea. Fugea de ei ca de moarte. Mult prea slab ca să riposteze, mult prea vlăguit
ca să strige. Doar plângea. Lacrimă după lacrimă după lacrimă. Fiecare era câte o suferinţă,
iar el îndurase mii. O pâclă deasă i se aşeză în privire. Se izbi cu faţa de un bărbat care
se uita la el cu dispreţ şi care-l îmbrânci. Copilul căzu cu faţa de pământul tare,
amintindu-şi că trăieşte. Un dulău se apropie de el şi îi muşcă braţul. Dinţii ascuţiţi ca
sabia acelui bărbat se înfipseră adânc în carne. Sângele mustea ca dintr-o fântână. Îşi
înghiţi urletul şi alungă câinele cu un pumn în cap. Voia să strige „Nu sunt o pradă!”, dar
nici el nu era convins de asta. Se ridică şi se târî până sub o căruţă.

Se ghemui acolo. Tremura. Încerca să se liniştească, dar nu izbutea. Ei încă râdeau.
Lacrimile şi sângele se omogenizau la el în poală. Curgeau fără încetare, dar cel puţin îi
ofereau mai multă căldură decât oamenii. Stătu acolo toată ziua, chircit şi singur,
neobservat. Abia noaptea se încumetă să iasă din adăpost. Luna plină era deja acolo. În
târg, ţipenie. Doar umbrele.

Lumina palidă a lunii şi a stelelor păşea alături de el în obscur. Devenea o umbră. Nu atât
în afară, cât în suflet îi răsări o sămânţă întunecată ce apucă să încolţească şi să se
extindă, cuprinzându-i inima îngheţată.

                                                               ****

 

Mergi La Cuprins

 

 

 

 

 

Lisa

Eric îşi croia drum prin mulţimea adunată în sala de mese. Chiar dacă erau câteva sute de
oameni în jurul lui, zbierând sau cântând, ochii săi o vedeau doar pe ea. Părul ei de aur îi
curgea frumos pe umerii firavi. Purta o rochie albastră de mătase cu mâneci lungi. Faţa sa
era mică, dar drăgălaşă. Avea un zâmbet suav, râzând cu poftă la glumele mesenilor sau la
acrobaţiile bufonului. Lua graţios fiecare tacâm şi mânca uşor, ca o vrăbiuţă, să nu-i
deranjeze pe ceilalţi. Dar cum ar putea ea să deranjeze pe cineva? Ea, îngerul cu ochi de
culoarea văzduhului?

Privirea ei o întâlni pe a lui. Eric fu captat de culoarea ochilor ei. Pentru o clipă, simţi
că zboară în înaltul cerului, alături de celelalte păsări, sau că înoată cu peştii cei viu
coloraţi, în adâncul mării. Dar Lisa îşi aruncă privirea în altă parte. Spre Mark Cathar, un
tânar bine făcut şi foarte chipeş. Pe lângă asta, era de obârşie nobilă, fiind oaspetele
tatălui Lisei pentru câteva zile. Dar lui Eric nu-i păsa dacă Lisa îi făcea cu ochiul sau
nu.

Luându-şi inima-n dinţi, se strecură printre curtenii care deschideau dansul. Fiecare bărbat
luă de braţ o domnişoară pe care o conducea pe ringul de dans. Acolo, rochiile se răsuceau
ca nişte flori în vânt, pasându-se de la unul la altul. Dar nu-l deranjau, căci ochii şi
urechile lui erau la Lisa. Ea stătea pe scaunul din dreapta tatălui său, regele Irnului. Era
singurul lui copil în viaţă, aşa că ocupa un loc foarte însemnat.

Se apropie de ea din spate. Inima îi pulsa foarte tare. „Va accepta? Nu, sigur că nu. Va
refuza. Sunt doar un grădinar. Sigur că nu va dori.” Îşi trase mâna. „Ah, Eric, adună29 te!
Poţi s-o faci.” O atinse uşor pe umăr. Lisa se întoarse, părul ei rotindu-se şi strălucind
în lumina lumânărilor. Îşi dădu o şuviţă după ureche. „Nu, nu mai pot. Adică uită-te la ea.
Atât de frumoasă…! Un zâmbet atât de cald…”

- Da, spune.
– Ăă… Li… adică doamnă… ăă… domnişoară, vreţi să dansa… mai vreţi vin?
– Nu, mulţumesc, chicoti ea.
„Ah, fraiere! De ce n-ai făcut-o?”
– Sigur nu mai doriţi ceva?
– Eşti bun. Stai liniştit. Am să mă servesc dacă am nevoie de ceva. Nu-ţi face griji.

Eric făcu o plecăciune şi plecă. Ieşi direct pe uşă, fără să se mai uite înapoi.
Luna albă şi grasă îşi revărsa lumina delicată pe florile din grădină. Constelaţiile ţineau
trena nopţii. Umbrele misterului învăluiau totul. Se rezemă de un piersic şi inhală aerul
îmbibat de mireasma florilor.

Îi plăcea să stea noaptea în grădină. Era linişte. Susurul încet al fântânii arteziene era
probabil singurul lucru pe care-l auzea. Nimeni nu călca pe acolo. Parcă atunci totul
devenea veşnic. Aştrii, luna, întunericul, florile. Prietenii lui. Aşa îşi putea asculta el
gândurile. Stătea şi ore întregi, doar admirând stelele. Unele albastre şi reci, altele
roşii şi calde. Le ştia cum se ştia pe sine. Îi dădeau o mână de ajutor la nevoie, îl
vegheau în fiecare noapte. Ele îi luminau întunericul din minte şi din suflet. Aşa putea el
să se cunoască mai bine şi să cugete asupra a ceea ce făcuse.

Auzi foşnetul frunzelor purtate de vânt. Se lăsă şi el purtat ca ele de adierea uşoară.
Plutea pe norii amintirilor. Ochii ei… ca două oaze într-un pământ sterp. Două iazuri
pline de vioiciune, de viaţă, de fericire, de… iubire. Îşi aduse aminte de apa din care-şi
extrage seva, numai că, în cazul lui, nici mâncarea, nici apa nu-l ţineau în viaţă, ci
iubirea pentru ea. Zâmbi. Inima îi bătea în piept puternic. „Da, bate pentru ea… şi va
bate pentru totdeauna în ritmul ei, pentru ea.”

O minge de foc brăzdă cerul. Coada ei roşiatică lăsă o dâră sângerie pe întreg cerul. Ochii
tânărului grădinar o urmăriră până se făcu nevăzută printre tufişuri. Două umbre apăreau şi
dispăreau printre trunchiuri. „Cine-o fi la ora asta târzie? Toţi ar trebui să fie înăuntru,
sărbătorind.”

Se ridică şi o luă uşor în direcţia siluetelor. Străbătu grădina şi se tupilă într-o tufă.
– Apreciez, dar nu te plac, zise fata. Îmi pare rău. Putem să rămânem prieteni, totuşi. Poţi
veni aici oricând pofteşti. Vei fi bine primit.
– Nu! i-o tăie băiatul. Eu voi domni aici, nu voi fi un simplu oaspete. O strânse puternic
de braţ. Căsătoreşte-te cu mine şi vom fi bogaţi. Nu trebuie să faci mare lucru. Un „da” în
faţa altarului va fi de ajuns să ne scăldăm în glorie şi în aur.
– Mark, te rog! spuse fata încercând să se elibereze, dar el o apucă şi de cealaltă mână. Mă
doare. Te rog, dă-mi drumul. Ce vrei de fapt?
– Mâna ta. Vom domni împreună peste ţăranii ăştia. Tatăl tău e bătrân şi e tot mai bolnav pe
zi ce trece. Am văzut cum tuşeşte. Dacă nu o faci pentru mine, măcar fă-o pentru el. Ia-i
greutatea asta de pe umeri. Lasă-l să-şi ducă ultimele zile liniştit. Haide. Spune-mi că mă
iubeşti.
– Nu, îmi pare rău. Nu mă pot căsători cu tine. Nu te iubesc. Te rog, dă-mi drumul.
– Muiere nenorocită! urlă băiatul. Ce n-am? Frumuseţe? Faimă? Avuţie? Am din toate. De ce nu
poţi accepta? Ţi-am dat până şi floarea asta stupidă!!
– Te rog, nu ţipa.
– Nu-mi porunceşti tu ce să fac! O să te căsătoreşti cu mine, fie că vrei, fie că nu. Mă
înţelegi? Uită-te la mine când îţi vorbesc!
O plesni peste faţă. Eric nu mai putea sta cu mâna-n sân. Ieşi la lumină şi înaintă spre
fată. „Lisa?”
– Hei, las-o în pace!
– Ce mai vrei şi tu? Pleacă! Nu e treaba ta.
– Ba da. Problemele stăpânei sunt şi ale mele. Dă-i drumul!
– Cine eşti tu să-mi porunceşti? Cred că nu ştii cine sunt. Îl ai în faţă pe Mark Cathar,
viitorul rege al Irnului.
– Eu nu văd decât un ticălos care loveşte prinţese.
– Îţi arăt eu lovitură!
– Încetaţi! strigă disperată Lisa, dar fu prea târziu.
Mark îşi repezi pumnul în burta lui Eric. Urmară alte două lovituri în falcă. Celălalt îşi
strânse pumnul cât putu de tare şi-l izbi în tâmplă. Primi un genunchi în coaste. Respiraţia
i se tăie. Grădinarul simţi cum inamicul îl trânteşte la pământ cu un picior în stomac, apoi
îl priveşte luându-l de guler şi ridicând pumnul încleştat asupra lui.

Întuneric. Simţi ace cum se înfig însetate în corpul său. Durerea îl strângea cu ghearele ei
ascuţite. Reuşi cu greu să-şi mişte două degete. Era inutil. Inhală un aer stătut. Umed.
Sărat. Vâscos. Îi venea să vomite de la aerul scârbos care-i intra în plămâni. Tuşi. O
săgeată de lumină îi străpunse genele. Faţa îi era îngropată în mâl. Viermii încercau să se
târască la el în gură. Scuipă un amestec de sânge şi ţărână. Se propti în cot şi se ridică
uşor. Întreaga lume se roti şi căzu din nou. A doua oară reuşi să rămână ridicat. Îşi duse
dosul palmei la nas. Sânge.

Un bătrân îi puse o torţă orbitoare în ochi.
– Eşti bine, tinere?
– Nu, mormăi Eric. Lisa! Sări imediat aducându-şi aminte de cele întâmplate. Trebuie s-o
cauţi! Grăbeşte-te! FUGI!!!
Moşul îi puse o mână pe umăr.
– Mă tem că am găsit-o, băiete.
– Ce vrei să spui?
Picăturile de ploaie se înfigeau în piatra colţuroasă ca nişte suliţe. Odată cu ea, inima
lui Eric era împunsă de fiecare strop. Apa îngheţată se scurgea pe întregu-i trup.
Picăturile ce i se prelingeau pe obraz îi rodeau pielea şi muşcau din carnea lui cu lăcomie.
Sau să fi fost lacrimi? Nici el nu mai ştia… Ploaia. Lacrimile. Sângele… Nu mai făcea
diferenţa dintre ele. Toate erau aceleaşi şi toate formau o furtună. Talazurile ei îi loveau
şi îi distrugeau lumea bucată cu bucată. O lume întunecată. Nici măcar luna nu îi mai lumina
nopţile. Se ascundea. Sau poate că murise şi ea, cu tot alaiul ei de stele. Acum umbrele
sălăşluiau aici. Umbrele şi apa. Apa cea neagră, sângele, lacrimile, ploaia.

Bătrâna se depărtă de piatră. Eric păşi. Cu cât înainta mai mult, cu atât piatra se depărta
mai tare. Reuşi s-o ajungă din urmă. Era gravat pe ea numele Lisei. Însă ea nu fusese doar
un nume; fusese o fată deosebită. Îşi aşeză mâna pe ea şi o sărută. Rece. Rece şi umedă.
Deschise pumnul. O floricică zdrobită şi veştejită se ferea acolo de mânia cerurilor. O
aşternu pe piatră şi plecă.

Umbrele îl chemau. Îl ademeneau. Dar el nu le auzea. Nu voia să audă pe nimeni. Mergea.

Bezna începu să-şi treacă degetele lungi şi subţiri pe după corpul băiatului. Cu cât înainta
mai mult, cu atât întunericul îl îmbrăţişa mai vârtos. Dispăru.

                                                               ****

Mergi La Cuprins

 

 

 

 

 

 

Cristian Viorel Hrenciuc

- 18 ani, Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” -

Cristi2

Secretul lui Kesarion

-baladă etnogenezică-

Pe o creastă de deal,
Pe-o fărâmă de munte,
Cin’ să le asculte
Tropăitul regal?

Patru năzdrăvani
Merg împreună,
Să urle la Lună,
Să-ntrebe de ani.

Mare spătar Lupul
Mârâie colea,
Un scut de lalea
Îi apără trupul.

La brâu îi şade
Un paloş de-aramă,
A vieţii nu-i mamă
Când pe gâturi cade.

Ţinându-se drept,
Merge tăcut, liniştit
Ursul, ban preamărit
Cu trandafir pe piept.

Iatagan greoi,
Din aur o lamă,
De el să se teamă
Un întreg puhoi.

Şarpele, spre spate,
Fiu ştram de stejar,
Logofăt cronicar
Cu gândul departe.

Poartă o spadă
Scurtă, ascuţită,
Să-nţepe-i menită…
Argint de zăpadă.

La urmă, străinul,
Marchiz misterios,
Tigru nobil, luxos…
Neam de cactus, meschinul.

În ghearele-i ţine
Rapieră-ascuţită,
Nefolosită
La curmat destine.

Şi au mers, şi au mers
Peste nouă ţări,
Au zburat peste mări
Prin pustiul cel şters.

Şi s-au dus, şi s-au dus
De viaţă uitaţi,
De stele ghidaţi
Spre soare-apus.

Vreau să întrebe
Lucruri neştiute,
De nimeni văzute
În ochi de plebe.

Vreau să ştie
Cum anii se leagă,
Cum timpul se neagă
Şi ce va să fie.

- Să fie războaie!
Urlă Lupul mânios,
Negru şi furios,
Trăgând de bărboaie.

- Să fie cultură!
Zise banul tăios.
Să fie frumos,
Cu învăţătură!

- Să aflăm şi să ştim!
Să stăm, să cetim,
Să ne tolănim!…
Şarpe făr’ de venin.

- Să rupem natura!
E de prisos,
Ce-aş roade un os…
Unde-i trăsura?

Dar ea nu era.
Şi în pădurice
Şi-n lanuri cu spice –
Pustiu, nimenea.

Au mers cale lungă,
O poştă, chiar două,
Cu susur de rouă
Şi norii în dungă.

Până-ntr-un munte,
Unde Ursul tăcut
Mi ţi s-a făcut
Luntre şi punte.

Sosit-au la cruce,
Sfântă săvârşire,
Toţi stau să se mire
Ce albă străluce.

Şi cum şade
Peste mânăstire!
Merită cinstire
Şi falnice roade.

Un înger stă strajă
În nimb de lumină,
Miros de sulfină,
Dar biciu-i de glajă.

- Ce-aţi vrea şi ce-aţi cere?
De viaţă uitaţi,
De stele ghidaţi
Spre râul de miere.

Lucruri neştiute,
De nimeni văzute?
Cum anii se leagă?
Cum timpul se neagă?

Ce-aveţi mai de preţ
Alături de armă?
Ofrandă cu larmă,
Mic măr pădureţ.

- A mea avere,
Al meu ametist,
Ultim acatist
Ţi-oi da de mi-oi cere…

Lupul cu greu
La paloş renunţă,
Intrarea-i anunţă
Spre ‘naltul iereu.

Văzu şi ce-a vrut
Şi ce n-a dorit:
Războiul mocnit,
Pământul cernut…

Fier, foc şi sânge
Şi vânt verde, rău,
Oşteni morţi în hău,
Un tată ce plânge.

Ciuperci cât un munte
Roşii, parcă din Iad,
În jurul lor cad
Foste vieţi mărunte.

- Mă mai războiesc
Deloc, niciodată!
Să lupt înc-o dată
Nu vreau, nu doresc!

Ursul, nedumerit
Se apropie-ncet,
Cu-ncărcat cuget
El vine spre schit.

- A mea avere,
Rubinul meu drag,
Din suflet, un frag
Ţi-oi da de mi-oi cere…

Ochii s-au deschis
Şi-ncepu a zări
Şcolari, zeci şi mii,
Cu spirit aprins.

Şi vorbeau şi scriau,
Iubeau natura,
Frica şi ura
Deloc nu erau.

Între ei şade
Crai alb, răsărit,
Să-nveţe-i menit
Pe fiece bade.

- Îmi voi pune strai
Ferice, anume,
Pentru astă lume
Şi bunul lor grai.

Să se dea de veste
Cu trâmbiţă mare
C-om avea urmare
Neam de poveste.

Plecă împăcat
Lăsând să vină
Din tei şi rovină
Şarpele tărcat.

- A mea avere,
Frumosul smarald
În care mă scald
Ţi-oi da de mi-oi cere…

Cu limba lui simte
Văzduhul coclit,
Dar l-a asurzit
Un zgomot din minte.

Păsări mari de fier
Urlă şi ţipă,
Nu dau din aripă
Când zboară pe cer.

Şi cutii de oţel
Părăsite, mute,
Vechi şi pierdute,
Făr’ de Artă şi ţel.

Oameni ce stau
Şi zgomot ascultă,
În lenea lor multă
Nici poame nu au.

Din reverie
Şarpele se trezi
Şi-ndat’ mirosi
Arsă hârtie.

- La tot ce-am aflat
Şi-nvăţat cu greu
Renunţ, căci eu
Mă consider uitat.

Dar am să las
Un cuvânt în urmă:
Voi, capre de turmă,
Degeab-aveţi glas!

Obraznic, străinul
Blana-şi dezmiardă,
Atent să nu-şi piardă
Poara, veninul.

- A mea avere,
Garnetul meu sfânt,
Primul meu cuvânt
Ţi-oi da de mi-oi cere…

Îngerul, râzând
Mi ţi-l ia de coadă:
– Mă, tu eşti iscoadă!
Ce ai tu de gând?

- Mi s-a spus să vin
Şi să întreb
De Kesarion Breb
Ce-i om, nu divin.

- Degeaba respiri
Şi vii din văzduh
Fără Sfântul Duh,
Să stai, să te miri.

Fiecare din noi
– Un slăvit Decheneu –
Cu traiul igneu,
Bunic de eroi.

Sublim tezaur
Cu suflet bătrân,
Fiecare român
E o creangă de aur…

                                    19.03.2013

         *****

Mergi La Cuprins

 

Poezie

Şi iar ai venit, himeră absurdă
Şi de venin e plină şoapta-ţi cea surdă
Şi-am jurat că o să cred în cuvânt
Şi-acum vii spre mine, tu-balaur, eu-sfânt
Şi ţi-am promis că o să rămân în esenţă
Şi tu mă minţi cu o glorioasă decadenţă
Şi-am stat împreună, ai stat lângă mine
Şi-am trecut peste munţi, flori, săbii, suspine
Şi cu ochi albaştri mi-ai trădat credinţa
Şi viaţa era-n ceaţă, am zburat cu voinţa
Şi acum încerci să mă omori cu privirea
Şi ţi-am simţit gândul, ţi-am sorbit menirea
Şi-ai gheară de vultur sub aripa stângă
Şi luceşte la Lună, cu gâtul meu lângă
Şi-au trecut milenii, s-au scris poveşti
Şi ne-au spus zei, diamante, păcate lumeşti
Şi zburând rosteşti basme cu iz de otravă
Şi-ti zic psalmi de foc într-un fluviu de lavă
Şi ca-n duel o să stăm privind cu ură
Şi-o să-mi simţi oţelul, gustând sânge cu zgură
Şi-am rugat curcubeul să-ţi stea împotrivă
Şi rămân alb în neagra-ţi aură-n derivă
Şi iar ai venit, himeră bizară
Şi ne vom completa în război, ultima oară;
Şi iată că-ţi scurg viaţa-n hârtie…
Şi te zbaţi… luptă, dar cazi odată!
Şi luceşti ca o zână, una la mie
Şi simte-mi iubirea, aprinde-te toată,
Poezie !

                                                                    18.09.2012

                         *****

Mergi La Cuprins

 

Ultimul stilou

Pene de scris în cocioaba moartă –
Iar eu stau… zâmbind patern… în poartă.
Uzate, uitate, se bat între ele,
Dulce-albastrul s-a scurs, a născut lalele.
Dar timpul coase tapiseria vieţii,
Neîncetat, dinspre haos spre paradisul gheţii.
S-a născut viitorul: e-al meu? Sunt al lui!
În mâini şi picioare înfipt e un cui,
Peniţa de Soare, tocul de Lună,
Al vieţii e tată, a morţii e mumă.
Am ales arma asta cu sfinte meniri,
Fluviu negru cu răsaduri de trandafiri,
Nori de vară, paradoxală – cariera,
Stau la pândă…: aştept să vină himera.

                                                                  14.10.2012

                             *****

Mergi La Cuprins

 

Copac

Din griul asfalt ce miroase a clor
Unde totul este comă şi roşul e lege
Se ridică o ceaţă, suflu negru de-omor
Metalic tronează ghimpele rege.

Stă înfipt cu dinţi de himeră
Şi viaţa din jur o suge, o roade
Copac verde cu ură pe sferă
Viermi galbeni l-au ros prea multe decade.

Mulţi ani au trecut şi-au căzut în abis
Iubita lui ploaie-l sărută tantalic
Copac violet într-un mov paradis
Cu pieptul brăzdat, tace-animalic.

Ţepuşe în braţe ce cad în cascadă
Să-noate în lac, spre a lui livadă
Copac alb sugrumat de zăpadă
Opacă, murdară – ultima decadă.

                                                     29.07.2012

                      *****

Mergi La Cuprins

 

Pom

Departe de codru, în valea cea verde
Stelele privesc, soarele-i plecat,
Lângă lacul albastru mirific se vede
Un pom plin de flori ce plânge-apăsat.

O dragoste poartă, perfectă idee,
Un cerc de argint ce luceşte în zare,
Inima lui o are… sub lacăt, sub cheie,
Un astru de vis ce-l iubeşte-aşa tare.

Îsi râd secunde, zâmbesc ore-ntregi
Şi vântul le cântă gingaşe sonate.
Îmbrăţişaţi, nu ţin cont de legi
Şi-n ploaie secretele sunt aflate.

Suav îşi petrec veşnic iubirea,
Negru spre galben, eternul amor
E tăiat dureros, căci asta-i menirea
Unui topor.

                                                           5.08.2012

                        *****

Mergi La Cuprins

 

Cimitir de gânduri

Din cărări şi din pădure
Cad bucăţi de oase dure.
Dinspre casă, de la poartă
Vin bucăţi de carne moartă.

De ce cazi, norule roş’?
Vibrezi slab, duhneşti a moş!
Un surâs pal, mut şi sur,
Putred vis, de rău augur.

Persiflat de mucegai,
Văz nu poţi şi gând nu ai.
Te uiţi sus, mă vezi plângând,
Unicul schelet cântând.

Mort, sucombat în întreaga materie,
Las putregaiul, mă scol din mizerie.
Viu în suflet şi în minte –
Albe şi negre-s aceste cuvinte.

                                                    05.06.2012

                       *****

Mergi La Cuprins

Lacrimi de metil

Se vede că plouă…
Un miros alb, numai rouă,
Un gust de gol, picături, două
Se aud violet… parcă sunt nouă.

Mă uit lugubru pe fereastră…
Ce frumos arde tot ploaia măiastră!
Oameni colcăie-n tristeţea albastră,
Nu-i simt lângă mine, eu sunt altă castă.

Nu-i niciun abis, doar ceaţă amară,
Ce ceartă cu cerul! sunt luat la ocară,
Ce păcat că plecaţi căci este doar vară,
Dar vin ca o flamă, vin, şi-o să vă doară!

Nu-i nevoie să plângi, degeaba zâmbeşti,
Văd cum simt un miros de păcate lumeşti.
Te iubesc, iubito, deja îmi lipseşti,
Dar tre’ să mă-ntorc, plouă alb a poveşti.

                                                              03.06.2012

                          *****

Mergi La Cuprins

Trăiesc!

Mor încetişor, cu stiloul spre ţinte…
Şi mor prea curând, înconjurat de cuvinte
Dar mor cu folos, departe de morminte
Deci mor curat, mormăind lucruri sfinte
Căci mor dezamăgit, decimat, fără minte
Iar mor liniştit şi îmi aduc aminte
C-am murit eretic în gheaţă fierbinte
Însă mor vagabond cu soarele-mi sorginte
Aşadar mor sec, am fost prea cuminte
Să mor, vreau să mor, mai am o rugăminte
Nu pot să mor cu Viaţa-nainte!

                                                                  04.11.2012

                          *****

Mergi La Cuprins

 

Banalităţi

Devorez Viaţă şi alte banalităţi…
Cu sare şi frică, pe pat de crudităţi,
Condimente-alese, busuioc şi ură
Şi sos rafinat de furie cu mură.

Beau Moarte şi alte banalităţi…
Din ploscă de apă cu sincerităţi
Torn în pahar din cristal cu iubire,
Virtuţi şi vin vechi, o sublimă sorbire.

Dar nu-nţeleg Omul, îmi pare departe,
El schimbă eternul pe-o singură carte,
Stă singur sub cer şi se teme de vis,
Dar aleargă vesel spre un negru abis.

                                                          27.02.2013

                          *****

Mergi La Cuprins

 

 

 

 

 

  

Denisa Maria Ilie

- 19 ani, Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” -

Biografie Denisa Maria Ilie

Denisa


Decalog

1. Nu-ţi lăsa sufletul să moară în trup

Ţi-e corpul brăzdat de lovituri de cuţit
şi sufletul îţi zace într-un loc pustiit.
Ţi-e frică să te cauţi, te temi să-l găseşti,
trăieşti viu pentru moarte fără s-apuci să trăieşti.
Lutul vechi şi greu te ţine în lut,
şi-ţi sapă neîndoielnic un rece mormânt.
Încearcă să scapi, fii tu o revoltă,
nu uita că paradisul s-a născut într-o grotă.
Întregul pământ s-a născut din nimic
şi în nimic ne întoarcem de nu facem nimic.

2. Aminteşte-ţi să iubeşti şi să speri

Doreşte-ţi nimic, doar doreşte-ţi ceva,
şi vinde-ţi tristeţea alergând către-o stea,
cuprinde în palme tot praful de stele
şi suflă-l pe hârtie în stihuri mai grele,
coboară-napoi şi urcă mai sus,
învinge-ţi durerea şi negrul apus.
Atinge o rază şi visează la soare,
înghite-ţi suspinul cu-o lungă strigare,
iubeşte-ţi iubirea şi iubeşte mai mult
şi roagă-te veşnic pentru un nou început.

3. Nu îţi trimite sufletu-n infern

Ridică-te Maria din Magdala, nu tremura, nu plânge,
iertarea nu se cumpără cu carnea ta şi sânge,
de furia Iadului ai fost acum salvată
pentru căinţa ta, făptură minunată.
Păcatele le sunt iertate doar celor ce iubesc
şi-acelora ce viaţa nu şi-o precupeţesc.
Nu îţi trimite singură sufletul în Infern –
Luptă pentru aripi, pentru Rai, pentru cer.

4. Nu stinge dorul prin uitare

Tu, pământ suflat cu viaţă,
în fuga-ţi de durere, fuga te-ngheaţă,
pământul se-ncheagă cu lacrimi de dor
şi zbuciumul sufletului e un alb sfânt condor.
În pământ uscat nici viaţă nu este,
iar avântul fiinţei rămâne-o poveste.
Ce bună-i durerea, ce bine-i că doare!,
nu îţi stinge dorul prin uitare.

5. Fă cu putinţă imposibilul

O lume mai bună, un tărâm fermecat,
un vultur pleşuv, să-l iei de bărbat,
o mare întreagă să o preschimbi în foc
şi focul sublim să-l faci la loc potop.
Să ţii soarele în mână şi luna la brâu,
să convingi îngerii să trăiască-n desfrâu,
să plângi cu râsete şi să râzi cu suspine,
să adormi cu moartea-n ochi şi cu viaţa în vine,
să vrăjeşti tot pământul cu-o clipire de pleoapă,
să faci imposibilul posibil o dată.

6. Nu te teme să arăţi ce simţi

Îţi simţi capul în nori şi norii în stele,
stelele în lună şi luna rătăcită în Calea Lactee,
îţi simţi sufletul greu căci totul sună-n ecou.
Să ascunzi soarele în tine te face erou?
Lumii îi e frig, oamenii vor să audă
cuvintele, cuvintele se sufocă într-o temniţă udă,
sentimentele se chinuie într-o atmosferă de dezgust,
preschimbă-le-n cuvinte şi înfruptă-te din al lor gust.

7. Trăieşte-ţi viaţa, nu încerca să o înţelegi pe deplin

Aruncăm praf de ore prin ovalul ferestrei,
strângem critici sinistre în lada zestrei,
ne potolim teii cu ceaiuri de nervi,
prădaţi ai durerii, ai cunoaşterii servi.
Încercăm să înţelegem tot ce nu-i de-nţeles,
nu trăim cât încercăm să-i dăm traiului un sens.
Încercăm să citim din Cartea vieţii
înainte ca sfârşitul să-şi aştearnă greu nămeţii.
Ce rost are viaţa? Ce noimă-are moartea?
Mai bine primeam de la Domnul doar Cartea.

8. Subjugă-ţi demonii cu iubire

Diamant cu zeci de feţe sculptate într-a ta frumuseţe,
fii pentru Rai o păpuşă din beţe, nu pentru Iad o încoronată alteţe.
Infernul te-mbie cu rodii, curmale,
cu forţa, vrerea şi uitarea cea mare,
îţi subjugă dorinţa, îţi subjugă voinţa,
îţi hrăneşte cu nimicul trupul şi fiinţa.
Alege dreptatea, alege traiul în slobozire,
subjugă-ţi demonii cu iubire.

9. Cinsteşte arta

Flori de mucegai, culori mucegăite,
măşti albe şi negre care-nşiră cuvinte,
cântecul oceanului şi-al lumii ecou,
azurul mării strălucind din tablou,
poeme vii ce aleargă prin pagini
se-mpiedică de culorile uscate pe margini,
adorm ascultând sunetul pădurii
şi cântă cu soarele în ritmul naturii.
Cinsteşte cuvântul, sunetul, pictura,
cinsteşte arta, zeiţa natura.

10. Nu te teme de moarte

Nu te teme de ceasul ce sună-a sfârşit –
moartea e calmă, viaţa doare-nzecit.
O să tacă în tine tot ce-a urlat până-acum,
candela o să-mprăştie lumină şi parfum,
o să se aştearnă liniştea peste zbuciumul greu
şi harfa o să cânte un cânt de iereu.
Nu te teme de ceasul ce sună-a sfârşit,
moartea e calmă, viaţa doare-nzecit.

                          *****

Mergi La Cuprins

Dor de el

Mi-am găsit trupul zăcând într-un sfânt abis de noapte
Pe un drum întunecat, sinistru, mirosind a moarte.
Putrezind în el un dor bolnav de El.

Mi-am găsit amorul înăuntru, aruncat,
Mâncat de viermi, dar rămas neschimbat.
Putrezind în el un dor bolnav de El.

Sufletul nu mi-l mai caut, s-a stins de demult, pustiu,
Într-un nor de fum prea dens, negru-vineţiu.
Putrezind în el un dor bolnav de El.

                          *****

Mergi La Cuprins

Înnebunesc

Doar tu vii, m-atingi şi fugi,
Mă chemi la tine, vin, m-alungi,
Îmi ceri iubire, îţi dau, n-o vrei,
Încerc să plec, mă prinzi, mă iei,
Mă-nchizi, m-ameninţi, mă iubeşti,
Promiţi, mă rogi şi mă răneşti,
Fug iar, m-ascund şi mă găseşti,
Tu, prinţ, spân şi zmeu din poveşti!

Doar tu mă faci să plâng, să râd, să stau,
Tu mă arunci, mă chemi şi-mi spui „te vreau”,
Tu te ascunzi, te caut, te-ntâlnesc,
Mă rogi să plec, să uit, să nu iubesc,
Alergi, mă prinzi şi-mi ceri să mă opresc,
Tu mă urăşti, tu nu mă vrei, tu mă iubeşti,
Tu mă vindeci, tu mă înnebuneşti.
De unde vii şi încotro te-ndrepţi?
Cine ai fost, cine vei fi şi cine eşti?

Te văd în toţi, dar nu te recunosc.
Tu cine eşti? De unde te cunosc?

                        *****

Mergi La Cuprins

Ca mine, ca tine, ca noi

Îi recunosc pe cei prin ale căror vene curge
Venin amar printre stropi mici de sânge.
Cu minciuni mici, cu vorbe dulci sufletu-ţi ung,
Prin sărutări fierbinţi şi pătimaşe viaţa-ţi scurg.

Îi recunosc pe cei ce poartă-n suflet iadul cel cumplit,
Pe cei care înoată în foc necontenit –
Te recunosc pe tine, chip de lemn cioplit,
Căci faci ce fac şi eu şi nu regreţi nimic.

Îi recunosc pe cei care zâmbesc postiş pe lângă voi,
Căci ei sunt ca mine, ca tine, ca noi.

                          *****

Mergi La Cuprins

Contrarius

Beat, mort, distrus şi totuşi treaz,
Miez de noapte în amiaz`,
Foc de apă pe-aragaz,
Metal gaz,
Umor fără haz,
Mâzgă neagră, bleu turcoaz,
Bucurie în necaz,
Mii de degete pe-obraz,
Topaz.

Fericire şi tristeţe,
Frumos, hidos, cu două feţe.
Respect în impoliteţe,
Libertate cu stricteţe,
Aspru cu delicateţe,
Incorect dar cu justeţe ,
Alteţe.

Adevăr pur şi minciună,
Femeie de vis, ordinară creatură,
Obraz curat cu alună,
Fată blondă, fată brună,
Soare cu lună,
Otrăvit de o căpşună,
Unică şi prea comună,
Linişte-n furtună,
Despărţiţi dar împreună,
Bătrână jună,
Lagună lacună,
Nu se-aude dar răsună,
Ignoră şi se răzbună,
Fulgeră şi tună,
Fortună.

Iubire şi ură,
Rază de soare, scântei de sudură,
Dulce-acritură,
Vârf înalt de-adâncitură,
Dezbrăcat de tot cu-armură,
Dulceaţă în batjocură,
Frig şi căldură,
Treaz dar plin de băutură,
Sculptată cu-o ciobitură,
Arsură.

Viaţă şi moarte –
Zâne-n faţă, zmei în spate,
Ţipete în şoapte,
La fel dar aparte,
Aproape, departe,
În tot şi în parte,
Bellearte.

Eu şi tu.

                    *****

Mergi La Cuprins

Demon

E demonul negru ce-aşteaptă tăcut,
Gata oricând să-ţi fure-un sărut,
Să-ţi mângâie sânii, să-ţi aţâţe un gând,
Să-ţi ia tot ce ai prefăcut suspinând.

Se preface că-i pasă, te minte şi pleacă,
Îţi râde în faţă, îţi fură totul, n-aşteaptă
Să poţi să spui „nu”, el atacă în grabă,
Nu poţi să i te-opui, eşti o pradă.

Nu spune „Te iubesc”, el aşteaptă să-i spui,
Să-l asiguri mereu că eşti doar a lui.
Îţi înghiţi un suspin când pielea-ţi atinge,
Căci limba lui parcă fumegă şi te frige.

E un înger căzut ce nu-ţi cere nimic.
Întreabă-l „De ce?”- n-o să ezite vreun pic.
O să-ţi spună cu ură că prea mult a iubit,
O fată cândva, undeva l-a rănit.

„Am venerat-o ca pe o zeiţă,
I-am împlinit totul pân’ la ultima dorinţă,
M-a călcat în picioare şi nu i-a păsat
Că i-am adus întreg raiul la un colţ de pat.

Aş fi dus-o la lună, i-aş fi pus stele-n păr,
Pe deget – inel, pe chip – ceresc văl,
De mi-ar fi cerut aş fi murit pentru ea…
Nimic n-a fost de-ajuns să rămână a mea.

M-a rănit cumplit, nu credeam să fie-adevărat,
Tot ce-am simţit când ea a plecat!
Aşa am ajuns să vă rănesc eu pe voi,
E singura cale să uit de noi doi!”

Eu l-am distrus, eu l-am înviat,
Mă ştiu prea de vină pentru ce s-a-ntâmplat,
Îl las să facă tot ce vrea din voi,
Ştiu că-l doare să-şi amintească de noi.

                          *****

Mergi La Cuprins

Etern

Marea mea iubire, enormul meu calvar,
Veşnicul aliat, eternul adversar,
Tandrul meu iubit, temutul meu barbar,
Splendidul vis visat, groznicul coşmar.

Marea mea iubire, imensa mea povară,
O zi rece de iarnă, o zi de primăvară,
Cea mai dulce făptură şi cea mai amară,
Mă vindeci de tristeţe, tot tu o faci să doară.

Marea mea iubire, imensul meu chin,
O lavă fumegândă, un pârâu cristalin.

Marea mea iubire, nesfârşitul meu infern,
Se spulberă-n zori visul, dar tu rămâi ETERN.

                          *****

Mergi La Cuprins

Sunt

Sunt picătura de ură în cupa iubirii,
Visul urât în cupa-amintirii,
Ultima dorinţă a celui ce moare
Şi ultima lui şansă de vindecare.
Sunt o lacrimă pe faţa cea zâmbitoare,
Un scâncet de durere în nepăsare,
O luptă nebună în liniştea nopţii
Şi liniştea rece din canatul morţii.
Sunt tăişul lamei ce o simţi pe gât,
Otrava ce-n sânge o simţi picurând,
Săgeata ce pieptul îl caută iute
Şi o mie de şoapte de dragoste, pierdute.

                          *****

Mergi La Cuprins

Nephilim

(Aparenţă)

Ţi-a căzut mantia pe jos,
veşmântul negru ce te-nvăluia în fum.
Te-nvârţi în jurul propriu anxios,
ce vrei acum?
Tuni, ţipi, revendici totul ce ţi se cuvine,
poftim, adună praful de pe jos!
Şi colea, nişte fir’mituri de pâine,
căci ai putut cândva să minţi frumos.
Taci şi priveşti în ochii mei cu ură.
Doare atât să-nsemni nimic?
Demon temut, jalnică stârpitură,
mă-nchinam măreţiei tale, acum te văd totului mic.
Aş fi omorât doar să te ştiu departe,
acum poţi putrezi în pat, pe canapea sau în salon,
poţi să priveşti în mine, în tot şi în parte,
Tu,
nici fiu al Raiului, nici fiu al Iadului,
Tu,
nici înger, nici demon.

                          *****

Mergi La Cuprins

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Irina Iordache

- 15 ani, Colegiul Economic „Virgil Madgearu” -

Irina

Război sau libertate?

(după un fragment din Jurnalul Annei Frank)

Un chibrit sau o brichetă, un trandafir sau oricare altă floare din univers, un foc sau un
război aprinzându-se între mine -cugetul meu- şi masca pe care o prezint de fiecare dată
când cunosc o fiinţă din societate. Spiritul, conştiinţa, gândirea şi sufletul îmi seacă cu
fiecare secundă a vieţii, precum un trandafir ce se transformă în scrum odată cu aprinderea
chibritului sau a brichetei, odată cu începerea războiului interior de care voi avea parte.
Războiul de care nu mă voi putea elibera, războiul în infern între raţiune şi psihic, între
inimă şi creier; între a vrea şi a fi nevoit, între da şi nu. Viaţa îţi poate fi controlată
uşor de societatea din care faci parte; dândule celorlalţi ceea ce îşi doresc, războiul este
câştigat de ei; creierul tău, mintea ta te-au învins în doar câteva secunde cu o sabie
neascuţită, numai pentru că te-ai gândit să le faci plăcerea, să le arăţi ceea ce nu eşti.
Şi să fii mort o dată pentru totdeauna, atâta timp cât le-ai răspuns cu un da răspicat.

Dar dacă le-ai răspunde cu nu, dacă ţi-ai asculta inima, dacă ai câştiga tu lupta de data
asta ?! Cum ar fi ? Cum te-ai simţi? Ei bine…! Libertatea este mult mai binevenită, mai
apreciată şi mai veritabilă decât viaţa într un infern cu două măşti, un infern de care nu
ai vrea să ai parte, unul ce poate fi învins atunci când vei gândi de la plăsele.

Totuşi, să admitem că ai pierdut războiul, teama te-a învins, iar sufletul tău nu se va mai
întoarce; să presupunem că viaţa cu două măşti este impecabilă la început, iar cu timpul va
începe să-ţi placă. Să ne imaginăm cum lumea îţi va fi la picioare doar dacă vei spune un
„da” atunci când va fi nevoie şi să ne gândim că vei fi îndestulat şi îmbelşugat, aşa cum
niciun om nu ar visa vreodată. Să ne imaginăm ? Bineînţeles ! Visăm în continuare ,dar visul
ţi-l voi spulbera cu adevărul: sufletul îţi va seca puţin câte puţin, gândul ţi se va
şterge, iar inima îţi va dispărea, cu timpul tu înţelegând că ai pierdut totul: prietenii,
dragostea, ba chiar viaţa pe care ţi-ai imaginat-o, viaţa pe care societatea cu cele două
măşti ţi-a „dat”-o, viaţa pe care societatea ţi-a „luat”-o.

Dar stai! Poţi să schimbi asta, poţi să spui nu infernului, poţi avea tu biruinţa, aruncând
chibritul, consimţind la libertatea inimii, nestingherit de nimeni şi de nimic. Poţi
răscumpăra timpul.

                                                               *****

Mergi La Cuprins

 

Despre Îngeri

1. EA

Nu-l mai simt de ceva timp …Este departe, căzut în păcat, nu îl voi mai vedea, iar dacă
asta, totuşi, se va mai întâmpla, atunci ce voi face? Voi cădea în păcat la fel ca el? De
ce? Pentru iubirea dintre noi să pierd totul? L-aş putea uita, dar nici după atâtea
săptămâni de când nu i-am mai văzut chipul nu mi l-am putut scoate din minte…

Încerc să-mi ascult mintea, să îmi aud din nou gândurile, să îmi ignor inima, dar nu pot.
Iau foc… Sufletul îmi bubuie, lacrimile încep a se prelinge pe chip din nou şi din nou
…Asta e iubirea? Aşa mi-o arată el? Sunt o nătângă dacă îmi închipui că se va întoarce
pentru mine, doar a plecat pentru ea – o pământeancă. Să încerce să redevină Înger pentru
mine?… Ar fi multă muncă si prea mare suferinţă din partea lui, dar şi din a mea… Îmi
este frică.

2. EL

Au trecut două luni în calendarul oamenilor de când nu am mai văzut-o. Îmi este dor de ea,
simt că mă sting fără ea…Nu îi pot uita chipul precum prima zăpadă a iernii, ochii
asemenea cerurilor, buzele – doar două pete de sânge fierbinte.

Este un Înger! Nu fi nătărău, doar e firesc să arate aşa! …Ce tot spun? Sunt un prost că am
pierdut-o! Un prost că nu am luptat pentru ea! Un prost că am tânjit după o pământeancă.

Iar acum?! Ce pot face? Doar să lupt şi să câştig, ori să pierd fară să lupt, încă o dată…
A fost odată a mea, dar după aceea a făcut-o fericită altul, i-a readus zâmbetul pe buze. Ce
aş mai putea face eu, un nimic ca mine? O vreau din nou şi, chiar dacă este cu un „perfect”,
va fi iarăşi a mea! Iar de data asta nu-mi voi regreta păcatul, mai apoi voi încerca să
redevin Înger. Şi totuşi… Îmi este frică.

3. EA

Auzisem că el s-a întors, dar nu credeam pe nimeni. Să aibă curajul de a-şi înfrunta foştii
semeni? Pe marii Îngeri ai Raiului? Un Înger Căzut să reapară în Rai si nimeni să nu ştie
ori să creadă? Nu se putea… Era cu neputinţă… Îmi simţeam toate trăirile în gât, dădeau
să iasă afară… Voiam să ţip, să urlu, să dau cu pumnii în tot ce prindeam, dar nu îmi
puteam îngădui asta.

Fiecare înger suferă, dar niciunul nu este ca mine… Am fost născută pe Pământ, dar nimeni
nu m-a vrut. Am murit şi am ajuns în Ceruri …Aici? Sunt diferită, singurul om care a
devenit Înger, singura fiinţă din Univers ce a murit atunci când el a părăsit-o pentru o
pământeancă.

4. EL

Sunt aici, din nou în Ceruri, aştept să o revăd cu suflarea întretăiată, în clipa aceasta
vreau doar să o am lângă mine, să îmi spună că totul va fi bine… Cel ce era cu ea când am
plecat vine către mine, râde, îşi bate joc de sentimentele mele, îmi spune că e a lui, dar
eu nu îl cred şi o caut în continuare, cu el lângă urechea mea…

Caut o stea printre alte mii, nu o pot afla, dar ea are ceva în plus, străluceşte mai tare
decât celelalte…

Am văzut-o! Mă îndrept către ea, dar alţii mă opresc. Îmi iau sabia şi pete roşii se zăresc
pe hainele lor albe. Sunt singurul cu aripi negre de aici, îmi este dor de cele albe, dar
acestea le am pentru a-mi aminti mereu de vina mea.

5. EA

Este aici, în faţa mea, cu ochii lui negri precum abisul, cu părul lui întunecat şi
ciufulit, cu pielea uşor bronzată şi cu buzele asemenea sângelui fierbinte… Stă în
genunchi, privirea îi e îndreptată spre a mea, are pete de sânge pe sabie… Speriată, îl
întreb ce s-a întâmplat, iar el tace. Încerc să-l ridic, dar refuză. Mă aşez lângă el în
genunchi.

6. EL

O sărut. Este din nou lângă mine, îi simt căldura, iar buzele noastre se înfiripă într-un
cântec. Este din nou a mea, de fapt, ea a fost mereu a mea, iar eu am uitat asta asuprit de
orgoliu. Nu mă pot opri, mă încântă, ne încântă, şi nu vrem să se termine vreodată.

7. EA

Trebuie să ne oprim, dar nu pot, mi-a fost atât de dor de el, de buzele lui, de căldura
trupului lui.

Dintr-o dată simt cum ceva îmi străpunge pieptul. Ce se întâmplă? Sărutul se sfârşeşte, iar
eu mă uit la pata roşie ce mi se prelinge pe rochie.

Era cel ce îl înlocuise pe el pentru scurtă vreme, simţeam cum mă sting… …Într-un sfârşit,
cuvintele mele fură: Te iubesc.

8. EL

Nu! Nu-i cu putinţă să fie moartă! Dacă nu aş fi plecat, ea nu ar mai fi fost acum, din
pricina nerodului ăluia, în braţele mele moartă!!

Mă ridic. Îmi iau sabia si încep să lupt, dar este prea puternic, mă răneşte, iar sabia lui
se împlântă între coastele mele. Mă prăbuşesc lângă ea, o iau de mână, ochii ei sticlesc.
Este moartă… De data asta am pierdut-o definitiv, dar şi pe mine totodată…! O privesc la
nesfârşit, o strâng de mână şi rostesc doar două cuvinte: Te iubesc.

                                                               *****

Mergi La Cuprins

 

 

 

 

 

Ionuţ Mădălin Meaucă

- 19 ani, Colegiul Naţional „Matei Basarab” -

Biografie Ionuț Mădălin Meaucă

Madalin

Misiunea

Soarele apusese de mult. Pământul era acoperit de copertina întunecată a nopţii. El nu putea
adormi. Simţea că ceva îi alunga acalmia. Liniştea nopţii era întreruptă de tumultul
furtunii ce tocmai se stârnise. Fulgerele care brăzdau pământul îi luminau camera de parcă
ar fi fost miezul zilei. Îşi aminti părţi negre din trecutul său pe care ar fi vrut să le
ştie adânc ferecate într-un colţ pierdut al sufletului. Spaimele care cândva îl afectaseră
acum iarăşi nu-i dădeau pace. Trebuia să lupte din nou cu ele, la fel ca şi atunci, dar de
această dată nu ştia dacă va mai fi capabil să le ţină piept.

În tinereţe fusese un băiat neînfricat, în ciuda constituţiei firave şi a chipului de
copilandru. Era mereu în căutare de noi experienţe. După nenumărate rutine începuse, însă,
să se sature. Aşa că se înrolase în armată. La început o luase ca pe o joacă, dar şi ca pe
un antrenament sever, menit, gândea el, să-l pregătească pentru drumul pe care avea să îl
aleagă. Deşi misiunile iniţiale erau din ce în ce mai dure, pentru el se vădeau extrem de
facile. Spera, totuşi, ca mai târziu să treacă la fapte mai importante decât aceste
„simulări pierde-vară”, după cum le numea. După doi ani avea să fie trimis în prima lui
misiune adevărată. În această scurtă perioadă a înrolării acumulase multe cunoştinţe. Era un
învăţăcel desăvârşit, mereu captivat de informaţiile pe care le dobândea. Îşi dovedise
sângele rece şi devotamentul de nenumărate ori. De aceea misiunea sa nu era chiar una
obişnuită. Avea să-i pună la încercare toate abilităţile deprinse până atunci. Primise o
înştiinţare prin care era trimis într-o junglă din America de Sud. Se bănuia că acolo va
întâlni o grupare de terorişti care se ocupau cu jafuri, răpiri şi alte acte sângeroase.
Avea sarcina de a-i spiona pe aceştia, dar numai atât, fără a interveni în vreun fel.

Un ghid îl conduse până la intrarea în pădure. Îşi lăsă pasagerul la locul cu pricina şi se
îndepărtă grăbit. Soldatul rămânea pe cont propriu. Trebuia să-şi finalizeze îndatorirea.
Pentru prima oară în viaţă se simţea stingher pe acest petic de pământ, singur pe o rază de
câteva sute de kilometri. Nu se aşteptase la o asemenea perspectivă. Sunetele stridente
produse de jivinele dimprejur îi tulburau concentrarea.

După o vreme se obişnuise cu această nouă misiune. Timp de trei săptămâni cercetă amănunţit
zona. Descoperise o clădire dezafectată într-un luminiş. Zidurile cărămizii trădau poziţia
construcţiei. Câteva plăci mari metalice ţineau loc de acoperiş; din pricina umezelii
aerului ruginiseră, păstrând pe alocuri pete din culoarea maronie în care fuseseră vopsite.
Geamurile erau micuţe şi aflate la mare distanţă unele de altele. Puţină lumină se strecura
în interior prin îngustele spaţii geometrice. Curtea exterioară era împrejmuită de un gard
înalt cu sârmă ghimpată. Construcţia se afla lângă o veche mină, care probabil fusese
exploatată până la epuizare. O serie de unelte vechi şi uzate zăceau aruncate aleatoriu pe
pământul bine bătătorit. La o cercetare mai amănunţită, clădirea crea impresia unei
închisori. Deşi ordinul primit era să supravegheze travaliul celor urmăriţi, până la
primirea de noi dispoziţii, un instinct interior îl îndemna să pătrundă în sediul lor şi să
îi captureze unul câte unul. Într-o noapte în care ploua torenţial îşi puse în aplicare
planul. Nimerise într-un moment prielnic, căci în seara aceea cei vizaţi aveau o problemă
urgentă de rezolvat cu şeful organizaţiei şi trebuia numaidecât să părăsească adăpostul.

Intră pe uşa din faţă. Aceasta fu deschisă cu o lovitură de bocanc şi scârţâi din toate
încheieturile. Îşi mască intrarea, închise uşa în urmă-i şi începu să studieze interiorul.
Cercetarea îi era îngreunată de vizibilitatea redusă. Nu putea observa multe detalii. Dar,
spre uimirea lui, într-un colţ al clădirii descoperi o uşă masivă şi veche, care permitea
accesul într-o încăpere alăturată. Era captivat. Oare unde ducea aceasta? Cu un efort
supraomenesc reuşi să spargă încuietoarea. În acea cameră descoperi cu înfiorare zeci de
suflete desfigurate şi controlate de o puternică frică ce-i ţintuia locului. Se găseau
într-o stare de suferinţă agonizantă. În aer plutea un miros greu, insuportabil. Carnea
putrezită domina încăperea întunecoasă prin duhoarea îngrozitoare. Oamenii prezentau plăgi
severe. În timpul cât fuseseră închişi acolo, rănile se infectaseră şi ţesutul începea să se
descompună. Soldatul asista la imagini lugubre: segmente de oase care aminteau de diferite
părţi ale mâinilor victimelor erau uşor de observat. Proeminenţele de pe suprafaţa pielii le
stârneau dureri cumplite. Şi mai înfiorătoare era goana nebună a şobolanilor care mişunau
nestingheriţi pe podeaua de lemn a încăperii. Dueluri aprige aveau loc între ei pentru
resturile epidermice care le ajungeau în preajmă. Mai mult, în perioada îndelungată în care
fuseseră captivi ai acelei celule, oamenii se convertiseră la canibalism şi începuseră să se
devoreze între ei. Câteva carcase umane zăceau abandonate într-un colţ îndepărtat, colţul
morţii. Nici în cele mai îngrozitoare coşmaruri nu se putea imagina un atare scenariu. Îl
aştepta o luptă crâncenă cu banda de barbari.

Era miezul nopţii, ploaia se mai potolise. Era liniştea dinaintea furtunii care avea să se
dezlănţuie în câteva clipe. Se auziră paşi străini. Simţurile i se ascuţiră, intră în
alertă. Tăcerea aparentă fusese izgonită de agitaţia frenetică a bandei, care se întorcea.
Tâlharii fură luaţi pe nepregătite de prezenţa străină, dar în scurtă vreme îşi recăpătară
suflul şi încercară să o elimine. Gloanţele armelor de asalt nu aveau niciun efect asupra
soldatului, el le evita cu ajutorul experienţei şi al echipamentului pe care îl purta. Rând
pe rând, cei şase membri ai grupării au fost reduşi la tăcere. Abilităţile militarului îl
ajutară să-şi finalizeze planul. Totuşi, un gust amar rămânea în urma reuşitei lui: cele
două victime, prinse între focuri. Fuseseră rănite grav de gloanţele nemiloase care le-au
străbătut necruţător corpurile firave. Moartea a survenit în câteva minute. Imaginea funebră
a rudelor care aveau să îi jelească pe cei trecuţi dincolo îi apăru în faţa ochilor. Ştia că
va avea conştiinţa pătată de sângele celor doi.

Noaptea se scurse repede. Ziua care-i succedă îi atenuă eroului starea de vinovăţie. Se
consolă cu gândul că îi salvase pe ceilalţi. Bine că totul se sfârşise.

Întâmplarea lăsă urme adânci în bravul luptător.

Deşi a nesocotit ordinele primite, bărbatul a fost răsplătit de superiorii săi cu medalia de
onoare.

De atunci trecuseră pe nesimţite anii. Mult prea mulţi. Aceste crâmpeie din trecut îi
reveneau acum în minte soldatului retras din activitate. De ce se întorceau după atâta amar
de vreme? Ar fi vrut să şteargă acele frânturi, să le uite, căci nu avea linişte. Remuşcarea
îi apărea iarăşi şi iarăşi în întuneric ca o leoaică haină, stând la pândă, gata să-l atace
în orice moment. Avea ochii mari, negri precum focul întunecat al iadului, şi sticleau
conduşi de un singur gând. În omul cel mai dinăuntru găseai afund chipurile celor care
pieriseră în actul lui de eroism. Păreau că-i cer socoteală pentru vieţile lor pierdute.
Veniseră să se răzbune.

                                                               *****

 Mergi La Cuprins

O întâmplare

Era o zi călduroasă de primăvară. Părea un început de săptămână perfect. Am profitat de
vremea favorabilă şi am ieşit să iau puţin aer proaspăt. M-am decis să merg la o plimbare
prin parc. Parcul era cam pustiu, dar mie nu-mi păsa, eram fericit să scap preţ de câteva
minute de atmosfera aglomerată a oraşului.

Contemplam natura cu o nespusă recunoştinţă, eram veşnic captivat de această metamorfoză
care avea loc în fiecare an, odată cu începutul de primăvară, lumea înconjurătoare se trezea
dupa o lungă hibernare şi îşi începea vioaie activităţile. Cireşii infloriţi, cu micile lor
cupe albe, imi aminteau de mult preţuitul compot de cireşe pe care mi-l pregătea cu ceva ani
în urmă bunica. Cât de mult îmi lipseşte acum! Ciripiturile păsărilor fremătau într-un
cântec sublim care desfăta urechea omului. Părea un tril mult prea maiestuos pentru un
simplu pământean, ca mine. Semăna totul cu un cadru desprins din paradis. Razele soarelui
pătrundeau printre trunchiurile copacilor şi luminau întocmai ca nişte reflectoare aleea pe
care păşeam. Simţeam că păşesc pe o scenă vie, precum un star de cinema.

Trezit din această reverie, observ la oarece distanţă de mine un chip omenesc. De la acea
depărtare nu reuşeam să-i desluşesc trăsăturile feţei. Apropiindu-mă, descopăr un obraz
cunoscut şi îi ghicesc chipul angelic care m-a fermecat odată…

Eram consternat. După toate cele petrecute între noi, nu voiam să o mai văd vreodată. Am
suferit mult din cauza ei, dar în cele din urmă reuşisem să depăşesc episodul nefericit şi
să merg mai departe. Dacă nu m-ar fi observat, m-aş fi întors rapid şi aş fi plecat pe unde
venisem, dar nu mai puteam.

M-am apropiat de ea, am privit-o în acei ochi mari şi sfioşi în care mocnea aceeaşi ură
nestăpânită, după cum îmi aminteam. Am salutat-o politicos: „Bună ziua, doamnă!” Drept
răspuns la vorbele mele, a rămas ţintuită în loc. Probabil, nu se aştepta la una ca asta.
Timp de câteva secunde nu s-a clintit, dar, într-un sfârşit, îşi reveni şi continuă
liniştită să păşească elegant şi fără grabă. Uitase să-mi răspundă. Anticipasem o asemenea
reacţie… Era singura posibilitate.

Curios cum de am întâlnit-o tocmai într-o asemenea zi!

                                                               *****

 Mergi La Cuprins

Visul

Am ajuns acasă obosit şi consumat fizic de evenimentele zilei care tocmai trecuse. Caut să
mă retrag în acea lume adormită şi liniştită pentru a-mi recăpăta puterile şi a mă regăsi.
Ezit puţin, căci sunt confuz. Să mă schimb de hainele astea transpirate, să înfulec repede
ceva sau să mă afund într-un somn adânc? Patul aştepta liniştit şi comod, dar parcă l-aş mai
fi amânat puţin.

Pe nesimţite, mă trezesc într-o lume cu totul nouă, necunoscută mie până în acel moment.
Parcă am alunecat în timp şi în spaţiu, iar acum stau si contemplu această realitate
ciudată. Raţiunea îmi spune că este acelaşi univers pe care îl ştiam eu, dar ochii îmi
transmit altceva, îmi spun că sunt într-o regiune nemaivăzută. Până şi pe oamenii care trec
pe lângă mine îi simt schimbaţi, mă contaminează de o stare de nelinişte. Parcă îmi spun:
„Urmează să se întâmple ceva rău, scapă cât mai poţi, neinsprăvitule!” Privesc în jur şi mă
simt prizonier într-o închisoare gigantică, turnuri înalte mă încolţesc din toate părţile.
Probabil sunt un fel de apartamente de locuit uriaşe. Lumina soarelui cu greu mă mai
încălzeşte, abia dacă mai ajunge la nivelul solului, atmosfera o simt ostilă. Împrejurimile
îmi par pustii, cerul e plin de puncte negre într-o frenezie necurmată. Nu reuşesc să
desluşesc ce reprezintă acele puncte. Parcă am nimerit pe o planetă straină. Lucrul care
măuimeşte cel mai mult este lipsa plantelor verzi şi îmbietoare. Aerul e greu respirabil, se
simte în componenţa sa prezenţa mai multor factori toxici. Pe străzi, oamenii sunt foarte
puţini, par detaşaţi de lume. Şi mai cu seamă par a fi adoptat un comportament care este
riguros de acelaşi în fiecare zi, s-au obişnuit să respecte acelaşi program cotidian, roboţi
monstruoşi în perfecţiunea lor robotică.

Constat cu siderare că totul e altfel, nu mai recunosc nimic, simt cum un fior rece îmi
pătrunde în măduva spinării şi mă imobilizează. Mă simt o statuie. Şocul provocat de acest
tărâm îmi ia respiraţia. Un zgomot strident şi profund reduce la tăcere toate celelalte
„efecte de fundal”. Lumea o ia razna şi fuge îngrozită. Îmi pare că se apropie sfârşitul,
iar sfârşitul îşi înfige ghearele în sufletele celor care aleargă terifiaţi.

Dintr-un nor negru se iveşte o umbră. Iniţial, mi se pare una ca oricare alta. Dar după
puţin timp observ că această plăsmuire avea ceva demonic în ea. Un grup de suflete încearcă
să se salveze din faţa acestei nenorociri şi aleargă în toate părţile. În mulţimea asta de
oameni realizez că mă găsesc şi eu, mă zbat la fel ca şi ceilalţi să scap, dar dintr-o dată
nu mai aud nimic, groaza m-a luat în stăpânire, mi-a confiscat gândirea şi toate celelalte
procese cognitive. Şi totuşi, mă regăsesc în aceeaşi condiţie de evadare. Fug nebun, sângele
mi se evaporă în vene, până şi el vrea să scape. Efortul îmi seacă trupul şi mintea, dar
trebuie să scap. Într-o fracţiune de secundă mă simt pierdut şi atunci, subit şi condensat,
mi se depănează întâmplările din viaţa cuiva, iar ele se succedă cu o repeziciune aiuritoare
şi nu reuşesc să înţeleg mare lucru.

Nu ştiu cine era acest necunoscut, a cărui viaţă am văzut-o developată în racourciul acela
înnebunitor, dar viaţa lui îmi este extrem de familiară… Oare cine era?… Întocmai! Eu eram
acela! În goana aia ce s-a înscris în rărunchii şi în măduva fiinţei mele, cad pe
neaşteptate în neant, sunt acum într-o stare de imponderabilitate, o teamă nemărginită nu-mi
dă pace. Ajung în pragul nebuniei, strig mut către mine: „Sunt viu, mai trăiesc?! Am ajuns
în Iad?!” Departe, foarte departe în zare, se întrevede în pătura neagră care mi-a orbit
globii oculari un fascicul de lumină pură, iar lumina asta pură se face tot mai orbitoare.
Era izbăvirea, supravieţuisem încercării.

Brusc, mă cufund într-o lumină albă, de mare intensitate. Mă înapoiez realităţii şi coşmarul
se evaporă ca o mlădiere de vânt. Deschid ochii şi întind uşurat mâna după obişnuitul pahar
cu apă de pe noptieră. Paharul e la locul lui.

Mă ridic şi mă îndrept spre peretele cu priză – am de pus telefonul la încărcat.

                                                               *****

 Mergi La Cuprins

 

 

 

 

 

Mihaela Iulia Paraschiv

- 17 ani, Colegiul Tehnic „Costin D. Neniţescu” -

Biografie Mihaela Iulia Paraschiv

Mihaela2

 

 

Fragmente

(Fragmente dintr-un roman în lucru)

I

Nemaispunând nimic, ne-am privit preţ de câteva clipe, dar tot ce am văzut în ochii
băiatului a fost furie. Avea acei ochi albaştri la fel ca ai lui Sergiu, dar în acelaşi timp
erau plini de lacrimi şi de durere.Apropiindu-mă de el, am văzut că părul îi era ud, mai
mult ca sigur venise de afară. Faptul că avea părul ud nu m-a oprit să-mi trec degetele prin
el. Mare mi-a fost mirarea când băiatul s-a enervat mai rău şi a ridicat tonul la mine,
spunându-mi să-mi retrag mâna. Apoi a ieşit vijelios din cameră, şi comportamentul său m-a
pus puţin pe gânduri, nu puteam să înţeleg ce legătură aveam eu cu fata căreia tocmai îi
strigase numele. La puţin timp după tot ce s-a întâmplat mi-am dat seama cine era tânărul
care părăsise atât de nervos încăperea: era cel pe care îl cunoscusem la masa de prânz, cu o
săptămână în urmă.

II

După ce mi-a spus că pot să dorm lângă el, m-am aşezat mai bine pe canapea şi m-am apropiat
de el, rugându-l să mă ia în braţe, căci îmi era teamă. A făcut ce-l rugasem şi, pe lângă
asta, m-a şi învelit. De dimineaţă, când m-am trezit, Julian dormea. M-am uitat la ceas: ora
9:00. După câteva minute miam îndreptat privirea către chipul său blond, parcă era mai
drăguţ acum, când dormea, decât atunci când era treaz. Am vrut să-i ating faţa, dar m-am
răzgândit, aş fi putut să-l trezesc. Am încercat să adorm, dar nu izbuteam. La un moment dat
am simţit o mână caldă care mă luase de mijloc – era mâna lui Julian, şi el m-a lipit de
pieptul său. Nu avea tricou pe el, probabil că se trezise peste noapte şi se descotorosise
de el. Punându-i o mână pe piept mi-am dat seama că Julian frigea. Am ridicat capul să-l
privesc şi am început să-i simt respiraţia. Am intrat în panică. Stăteam lipită de el şi
n-aş fi putut să mă mişc fără să-l trezesc. În acele clipe mă gândeam la faptul că eram o
fire foarte sperioasă, şi mi-am dat seama că reacţionasem în mod inconştient în momentul în
care fugisem în camera băiatului. Nici nu-mi aminteam ce visasem. Gândurile mi-au fost
deodată întrerupte de o voce masculină, era vocea lui Julian.

J: Rosario, te iubesc…
A început să-şi apropie buzele de ale mele.
R: Staaai! Sunt eu, Raluca!, am ţipat speriată.
L-am împins şi el a căzut pe podea. Am luat-o la fugă spre camera mea şi m-am închis acolo.

III

Julian a insistat să mergem să mâncăm ceva, aşa că ne-am dus la o pizzerie.
Într-un final am reuşit să-i înţeleg comportamentul. Totul pornise în urmă cu un an de zile,
când Julian s-a îndrăgostit nebuneşte de Rosario. La început totul fusese bine, dar cu
timpul fata a început să se răcească tot mai mult de el; orice i-ar fi dăruit, ea respingea
sau pur şi simplu arunca într-un colţ al camerei sale. Ba, mai mult, nici măcar nu mai voia
să iasă cu el. Din câte am înţeles, cei doi s-au despărţit cu o lună înainte de sosirea mea
în Spania, iar eu îi aduceam aminte de Rosario, deşi nu-mi părea că semănăm prea mult. Cât
despre mine, nu i am vorbit prea mult despre propriul trecut.

La un moment dat nu mai eram atentă la ce spunea Julian, doar îl priveam… Era îmbrăcat cu un
tricou alb, o geacă de piele neagră şi, bineînţeles, o eşarfă alb-negru în carouri (pe care
nu a vrut să şi-o dea jos nici măcar după ce am intrat în pizzerie), iar ochii săi foarte
albaştri ieşeau mult în evidenţă. Când mă uitam la Julian, parcă l-aş fi avut înaintea
ochilor pe Sergiu, semănau ca două picături, atâta numai că Julian avea părul puţin mai lung
decât al lui Sergiu…

IV

M-am întors cu faţa spre locul unde dormea Julian, m-am aşezat uşor pe saltea şi mi-am
plimbat mâna prin părul său blond, jucându-mă cu şuviţele, la fel cum făcusem şi cu o seară
înainte. Uitându-mă la el am început să plâng, îmi aduceam aminte de ceea ce se petrecuse…
Îmi răsăriră în memorie şi primele zile de la venirea mea în Spania, ziua în care băiatul cu
chip angelic m-a surprins cântând, ochii lui atât de îndureraţi şi plini de ură, momentul în
care am observat că părul îi era ud, iar eu am încercat să-mi trec mâna prin el şi atunci
băiatul a ţipat la mine…, ziua în care mi-a dăruit acel trandafir roşu ca sângele… Îl
priveam în continuare, mâna mea jucându-se în părul său.

Privindu-l, am început să conştientizez că nu era atât de dur precum crezusem. Omului ăstuia
chiar îi eram dragă, stăteam şi mă gândeam că probabil niciun băiat nu ar fi făcut ce făcuse
el pentru mine cu o seară în urmă. Nici chiar Sergiu.

Era o diferenţă între cei doi: Sergiu avea o fire mai senină şi mai tandră, dar el nu ţinea
la mine aşa cum o făcea Julian. Pe de altă parte, începeam să nu mai cred că Sergiu mă
iubise vreodată, chiar dacă ne cunoşteam de mici. Julian era opusul lui Sergiu din toate
punctele de vedere: era o fire mai distantă şi era foarte impulsiv, dar apreciam la el că,
după ce se purta întru totul aiurea şi se răstea la mine, îşi dădea seama că îmi greşise şi
se ruga de iertare. În plus, era acel om care avea grijă de mine…

                                                               *****

 Mergi La Cuprins

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Adriana Trandafir

- 19 ani, Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” -

Adriana

 

Ritualul căderii

Era miercuri, după război. În dimineaţa aceea m-am trezit cu impresia apăsătoare că bărbatul
care dormea încă în patul meu nu era acelaşi cu care mă culcasem pentru prima dată înainte
de război. Arăta la fel, doar că-i lipsea acum degetul inelar al mâinii stângi, ca un semn
prevestitor că el nu avea să fie niciodată bărbatul nimănui. Şi chiar dacă arăta la fel, şi
chiar dacă ştiam că nu fusese şi n-avea să fie niciodată al meu, acum simţeam că nici eu nu
mai eram femeia lui.

Abia se terminase a doua noapte petrecută împreunădupă ce venise din război. L-am aşteptat
patru ani, fără să ştiu dacă era în viaţă. Ajunseseră la mine ştiri cum că ar fi murit, iar
când s-a întors a venit cu acte false şi un nume schimbat. N-am aflat niciodată dacă
dezertase, dacă trădase, dacă poate chiar murise şi un străin cu acelaşi chip îi luase
locul.

N-am cunoscut alt bărbat timp de patru ani, dar când mi-a bătut la uşă mi-am dorit să nu fi
ţinut doliu după un om care nu murise. Pentru că aşteptarea mea fusese de fapt doliu. Şi mă
aşteptam să nu-l mai văd niciodată, mă aşteptam să mă împac cu ideea şi să mă mărit la un
moment dat, dar să rămân văduvă în adâncul sufletului.

Şi adâncul sufletului meu a fost dat peste cap când l-am văzut în prag. Văduva din mine a
trebuit să se retragă şi să facă loc amantei. Am expirat cu zgomot aerul din plămâni, fără
să-mi fi dat seama când l-am inspirat. Soţia lui ar fi plâns şi l-ar fi îmbrăţişat puternic,
ar fi chemat copiii să-şi vadă tatăl şi s-ar fi aşezat cu toţii la masă să povestească. Dar
amanta a rămas de piatră, fiindcă n-avea copiii lui, fiindcă lacrimile îi secaseră şi
fiindcă nu putea să suporte poveşti din război de la un om mort. Amanta l-a apucat de mână
şi l-a tras în dormitor, pentru că acolo se cunoscuseră. Fusese amanta unui bărbat fără
nevastă şi nu voia să ajungă nevasta la care se întoarce acasă bărbatul fără amantă.

I-am simţit degetul lipsă cu mult înainte să-l văd, pentru că pielea mea tânjea după el. Şi
adâncul sufletului meu de văduvă fără mort s-a întunecat de tristeţea unei verighete ce nu
avea să existe.

Nu l-am întrebat cum a înviat şi nici el nu mi-a spus, deşi ştia că ştiu că fusese mort
câteva luni. Nu m-am întrebat nici de ce i se schimbase parfumul pe care îl visasem în
ultimii ani. Praful de puşcă, sângele şi transpiraţia atâtor alte femei pe care le
îmbrăţişase îi înlocuiseră mirosul călduţ, ca de măr copt. Şi a trebuit să fac dragoste cu
praful de puşcă, cu sângele şi cu toate târfele care se culcaseră cu el gratis, din milă,
crezând că era ultima lui noapte pe pământ. Şi a trebuit să-mi placă, pentru că el nu
trebuia să ştie că se ridicase alt om din mormânt.

Prima dimineaţă a semănat cu dimineaţa de dinainte de război. S-a trezit înaintea mea şi m-a
sărutat pe ochi să mă trezească. Am zâmbit fără să-mi amintesc cine e lângă mine, de parcă
aş fi fost obişnuită să mă trezesc cu cineva alături în fiecare dintre cele o mie de
dimineţi.

- De parcă nici n-ar fi fost război, l-am auzit şoptind ca pentru el, fără să ştie dacă mă
trezisem sau nu.

În acel moment nu mi-am amintit să-i fi auzit vocea în noaptea dinainte. Dar, cumva, îi
ştiam poveştile. Nu pe cele din ziare, pentru că nici n-aveam nevoie de ele. Ştiam ce
gândise, ce simţise, cât de dor îi fusese de acasă şi cum eu eram singurul lucru pe care îl
putea numi acasă. Am aflat asta din felul în care se aruncase asupra mea ca un animal
flămând, fără să se gândească la mângâierile străine pe care le primise el, la mângâierile
străine pe care aş fi putut să le primesc şi eu. Uitase că nu-i eram femeie, că eram
fetişcana pe care o avusese doar o noapte. Uitase că m-a crezut tot timpul o femeie uşoară.
Eu am avut lucrul ăsta viu în minte tot timpul. Şi, datorită orgoliului meu, el n-a aflat
niciodată că nu mă atinsese niciun bărbat înaintea lui şi niciun bărbat după el. El a fost
singurul meu moment de desfrânare, dar desfrânarea a fost atât de deplină încât i s-a părut
că eram obişnuită cu ea. Nu ştia că nimic nu mai e deplin când devine obişnuinţă. Că prima
dată e deplină, că de asta prima noastră noapte ne-a însemnat cu fierul roşu, făcându-mă pe
mine să-i rămân credincioasă ca o călugăriţă Domnului ei şi făcându-l pe el să se întoarcă
acasă, el, omul care nu avusese niciodată un cămin înainte de mine şi nici nu avea să mai
aibă după mine.

Aveam mii de întrebări pregătite. Şi singura pe care am putut s-o scot pe gură în prima
dimineaţă a fost „Mai vrei ceai?” A ştiut şi el că nu asta voiam să spun şi nu mi-a răspuns.
I am mai turnat totuşi ceai, ca să am ce face cu mâinile, când de fapt voiam să-l prind de
faţă şi să-l forţez să se uite în ochii mei şi să văd dacă-şi mai aminteşte ce-mi amintesc
şi eu sau dacă a venit la mine doar ca să se joace, ca să vadă ce a lăsat în urmă. Am fost
mândră în acel moment că nu ştie ce a lăsat cu adevărat în urmă.

Şi nu era un om frumos. N-avea mâini de artist, nici voce de preot, nici vreun farmec
inexplicabil. Avea doar o putere imensă, chiar dacă nu ştia să mă facă să mă pierd în
cuvintele lui sau să mă simt în siguranţă în braţele lui. Avea o putere care nu venea din
minte, fiindcă nu-şi folosea mintea mai mult decât pentru strictul necesar, nici din suflet,
pentru că n-avea, nici din trup, pentru că iradia putere dinainte să ajungem în pat şi să-l
cunosc în singurul mod cât de cât real în care l-am cunoscut vreodată. Tot restul, orice
cuvânt schimbat, orice privire pe care mi s-a părut că mi-a aruncat-o, n-a fost decât ideea
lui de joc. Doar în noaptea dinainte de război am descoperit că era cel mai puternic om din
lume în cel mai vulnerabil moment al lui. Şi sentimentul de putere pe care mi-l dădea asta
era de neegalat.

N-am ştiut de unde venea şi la ce servea puterea asta a lui, n-am ştiut nici măcar dacă,
într adevăr, despre asta era vorba, dar în cei patru ani am încercat să mă conving că am
ceva concret de care să mă agăţ. Aveam un motiv pentru care ţineam doliu, chiar dacă el nu
era un om frumos, ci doar un om puternic.

M-a pus să mă plimb goală prin casă toată ziua. Mi-a zis că avea nevoie să-şi clătească
ochii. Şi am acceptat fără ca el să ştie cât de bine mă făcea să mă simt ordinul lui. Aş fi
stat o viaţă întreagă să primesc ordine de la el, pentru că ştia să ordone şi iubesc oamenii
care fac bine ceea ce fac. Ştia să spună exact ce trebuie, exact cum trebuie, să se uite la
tine exact în felul în care te rogi să nu se uite, pentru că ştii că o să cedezi şi el ştie
asta şi singurele dăţi în care câştigi sunt cele în care el decide brusc că lupta e prea
uşoară şi câştigarea ei prea nesatisfăcătoare.

Şi nu era un om inteligent, doar un om puternic.
Niciunul dintre noi n-a ieşit din casă. Nici pe geam nu ne-am uitat, n-am ştiut nici când
s-a întunecat, pentru că ochii ni s-au obişnuit treptat cu întunericul. N-am aprins nici
lămpile, n am schimbat nici cearşafurile, nu mi-am ridicat chiloţii sfâşiaţi de pe jos. Şi
când s-a întunecat de tot, a venit să mă înfăşoare într-o pătură. Până atunci nu-mi dădusem
seama că era frig. S a aşezat pe jos şi m-a aşezat în faţa lui, ţinându-mi obrajii între
mâini şi uitându-se la mine de parcă voia să vadă dacă-mi mai amintesc ce-şi aminteşte el.
Dacă n-aş fi stat pe jos, mi s-ar fi înmuiat picioarele. Dar n-avea suflet, era doar un om
puternic.

Şi atunci mi-a zis primele cuvinte pe care mi le amintesc perfect:
– Vreau să-mi naşti copilul.
Şi, pentru prima oară, parcă n-a fost un ordin, parcă nu mai avea atâta putere, parcă în
sfârşit era ceva ce depindea şi de alegerea mea. Dar în slăbiciunea lui am citit altceva.
Venise la mine ca să-şi lase moştenirea. Era obosit de luptă şi surprins că nu murise încă.
Venise să mai trăiască puţin, să consoleze ce rănise şi să se lase moştenire lumii. Din
momentul în care m-am ridicat şi l-am tras spre pat am ştiut că avea să se sinucidă. Doar că
n-am ştiut când; nu eram sigură cât voia să mai rămână să-şi supravegheze moştenirea, sau
dacă avea destulă încredere în mine încât să mă lase singură. Atunci am sperat să nu aibă
încredere în mine.

Dar am acceptat să-mi asum riscul. În a doua noapte s-a lăsat cu totul pradă mie. Simţeam că
şi-ar fi vărsat tot sângele în mine, că devenisem o cupă şi singurul lui scop în viaţă
rămăsese să se verse în mine. M-a sărutat pe fiecare fărâmă de piele, marcându-mă a lui,
îmbrăcându mă în saliva şi în transpiraţia lui. Şi adormeam, şi mă trezea, şi încerca încă o
dată. Şi pofta lui de mine era de fapt poftă de viaţă, poftă să trăiască de la capăt, prin
moştenitorul lui, fiind prea obosit să continue el însuşi.

Voiam să încerc să-l contrazic, să-i arăt că pot să-l odihnesc eu, că pot să-l trezesc eu
din amorţeală şi să-l ţin treaz până va fi rândul meu să amorţesc. Era atât de tânăr încât
mă vedea ca pe o mamă şi atât de îmbătrânit încât mă credea fiică. Şi în toată pasiunea
cărnoasă cu care mă sorbea şi mă umplea nu puteam să văd decât un orfan infertil, care nu-şi
dă seama că nu vreau să-i fiu decât amantă şi nici măcar atât nu-i sunt.

Iar miercuri, după război, el nu mai era cine fusese. Singurul meu bărbat nu mai era
puternic şi mi-am dat seama de asta fără ca măcar să fie treaz. Fără să-l privesc şi fără
să-mi vorbească, am ştiut că acum era un om frumos, un om inteligent, un om plin de suflet,
dar un om secat de putere. Asta a vrut tot timpul, să scape de povara puterii. Iar eu am
vrut tot timpul să-l văd iar vulnerabil, ca în noaptea când l-am cunoscut cu adevărat, dar
n-am crezut că e posibil şi n-am vrut ca puterea lui să se verse în mine.

Am ştiut din dimineaţa aceea că-i purtam moştenirea şi am ştiut că de asta el nu mai era
cine fusese. Bărbatul cu care mă culcasem înainte de război dormea încă în pântecele meu.

I-am sărutat ochii ca să-l trezesc, fără să cred că avea să-şi amintească dimineaţa trecută.
Asta înseamnă să trăieşti pentru moment, trecutul şi viitorul îşi pierd orice însemnătate.
Singurul lucru pe care l-a făcut pentru viitor a fost să vină la mine. Şi să mă lase să mă
ocup eu de restul.

Încă mi-era dor şi de acum ştiam că n-o să mă mai vindec. Bărbatul de care mi-era dor murise
făcând dragoste cu mine. Iar cel care deschisese un ochi să se uite timid şi somnoros la
mine îmi era ca un frate. Simţeam stânjeneala de a mă fi trezit atât de aproape de fratele
meu, fiorii stranii ai unui sentiment pe care n-ar fi trebuit să-l am. Simţeam că, prin
toate pacturile tacite pe care le încheiaserăm, toată distanţa şi toată savoarea revederii,
îmi devenise frate. Pentru că ne schimbaserăm mult amândoi, pentru că trăiserăm vieţi pe
care nu le lega nimic până la noaptea dinainte de război şi pe care apoi le-a legat ceva
nedefinit, şi, după toate astea, relaţia dintre noi era aceeaşi. Chiar dacă nu mai mirosea a
putere, ci a bătaie de joc, chiar dacă nu mai eram ca o gură de aer proaspăt, ci ca o
peşteră întreagă plină cu aer care a aşteptat mult timp eliberarea. Ne potriveam la fel de
bine în umilinţă cum ne potriviserăm în fericire. Doar că nu-l mai iubeam şi m-am întrebat
dacă-l iubisem vreodată.

M-a sărutat şi am simţit că buzele mele nu erau ale mele. Mi-am imaginat, în schimb, cum
vede el, cum aude, cum simte. Am văzut că eram o femeie puternică şi că puterea aceasta nu-i
era străină şi-i trezea o melancolie pe care nu şi-o putea explica. Nu ştia că fusese
puterea lui şi că acum era gol în faţa mea şi râdeam de el. Mi-a fost milă de mine. I-am
întrerupt sărutul, am coborât cu picioarele pe pământ, mi-am luat papucii şi am plecat să
fac micul dejun.

Cunoscându-mă cum mă cunoştea, nu i s-a părut ciudat. Sau învăţase doar să se aştepte la
orice. Deşi aş fi vrut să sară din pat, să mă oprească în uşă şi să mă tragă înapoi. Am
continuat să merg perfect dreaptă, fără nicio expresie, fără să mă uit înapoi, până am ajuns
în bucătărie. Apoi m-am prăbuşit. M-am ghemuit sub masă şi am început să scâncesc. Lacrimi
n-aveam şi aş fi vrut din toată inima să am de unde să storc. Ar fi fost lacrimi de ciudă.
De parcă aş fi postit patru ani, aşteptând ospăţul de la sfârşit, iar la sfârşit am aflat că
nu mai exista niciun fel de mâncare nicăieri pe lume. Că pot să omor, pot să fur, pot să
înconjor pământul de zeci de ori şi tot n-o să obţin ceea ce am aşteptat atâta timp. De
obicei, ne consolăm cu gândul că nu obţinem unele lucruri pentru că nu vrem. Pentru că nu ne
pretăm la orice ca să le obţinem, spre deosebire de alţii. Ne simţim mândri şi demni în
postul nostru. Dar uneori ajungem să fim dispuşi să facem orice şi nu mai avem ce obţine.

A venit la un moment dat după mine în bucătărie, când mă ridicasem de mult de jos şi
fierbeam apa de ceai. S-a aşezat pe scaun, în spatele meu, şi mi-a urmărit fiecare pas.
Aveam impresia că nu observă, ci controlează, iar asta mă făcea să mă simt în siguranţă.
Făceam fiecare pas pentru că aşa voia el. M-am întors la el şi i-am zâmbit pentru că asta
voia el să fac. Şi mi-am dat seama că fie voinţa lui mă controla, fie ajunsesem să-i citesc
gândurile şi eu voiam, eu iniţiam mişcările, pentru că voiam să-i fac plăcere. Pentru că îţi
dă un uimitor sentiment de putere să-i faci cuiva ceea ce ştii că-i place. Asta te face
dumnezeul lui pentru câteva secunde. Şi nu putem să cerem mai mult de câteva secunde de
dumnezeire.

I-am pus o farfurie plină în faţă şi i-am turnat ceai în cană. A împins farfuria mai departe
şi a tras cana mai aproape. M-a prins de încheietură şi m-a aşezat pe genunchii lui. M-a
fixat cu privirea şi mi-a cuprins obrazul cu palma dreaptă, apoi şi-a lăsat mâna să-mi
alunece pe gât, pe sân, pe coaste, pe pântece, pe şold, pe coapsă, până în vârful degetului
mare de la picior, care a tresărit puţin.

- Eşti gravidă.
Nu era o posibilitate, nici măcar o realitate, era un ordin. Chiar dacă n-aş fi fost, din
momentul în care a spus-o aş fi devenit. Era un dumnezeu care aducea viaţă prin cuvânt.

N-a fost nevoie să încuviinţez.
Apoi a scos un pistol pe care-l ţinea sub cureaua pantalonilor şi m-a întrebat:
– În cap sau în gură?
Continuam să respir la fel de calm şi simţeam doar vag că ceva avea să se întâmple. M-au
uimit, în schimb, cele două variante pe care mi le dăduse. Nu luase în considerare ceva. Aşa
că i-am răspuns:

- De ce nu în inimă?
– Pentru că nu pot să-ţi distrug căminul.
A luat o gură de ceai şi m-a sărutat încet şi i-am gustat ceaiul din crăpăturile buzelor. Şi
a decis că nu gura era cea care-l dusese la pierzanie, ci mintea. Şi-a tras ultimul glonţ
din pistol în cap şi, în timp ce se înmuia sub mine, mă gândeam că nu inima trebuia
pedepsită. Nu putem pedepsi ce nu putem controla.

Nu m-am ridicat de pe el multe ore. Mă uitam din când în când la mine în balta de sânge de
pe gresia albă. Sângele lui mi se uscase pe faţă şi mirosea puţin a putere şi puţin a bătaie
de joc. Câţiva stropi de sânge i se amestecaseră cu ceaiul din cană. L-am băut pe tot, puţin
câte puţin, fără să mă grăbesc. A avut gust de umilinţă, dar în ultima gură, gura care a
golit cana, acolo se strânsese toată puterea. Când se făcuse de mult noapte, i-am înfăşurat
carnea într-un covor şi l-am târât după mine pe străzi ore întregi. M-am oprit în faţa unui
cimitir şi l-am lăsat în dreptul porţii, cum laşi un copil în faţa orfelinatului. Şi m-am
dus spre casă cu uşurarea meschină a femeii care şi-a refuzat dreptul de a fi mamă.

                                                               *****

 

Mergi La Cuprins

Nume mari

L-am cunoscut când eram prea mică să-mi amintesc
numele lui.
N-a fost iubirea mea de-o vară,
a fost iubirea mea de două, de trei, de fiecare vară.

L-am cunoscut când eram prea tânără ca să-l cunosc cu
adevărat.
Numele lui
n-a fost niciodată numele lui,
a fost doar numele pe care i l-am dat eu.

L-am cunoscut când eram dezamăgită
şi m-a amăgit la loc şi am vrut să port
numele lui.
Şi am strigat numele lui, şi am plâns numele lui,
şi l-am făcut al meu în fiecare vis,
până când numele lui n-a mai fost al lui, ci a ajuns al meu.

L-am cunoscut fără să vreau să-l cunosc,
când purtam deja un alt nume.
Numele lui
a fost cel pe care l-am uitat,
de frică, de scârbă, cum îngropi cuţitul murdar de sânge.

Te-am cunoscut în fiecare zi, în fiecare bărbat posibil.
Te-am cunoscut în timpul tulbure, nebotezat dintre iubiri,
singurul timp sfânt, nepângărit de nume mari.
Iubirea tinereţii, iubirea maturităţii, iubirea crudă, iubirea
salvatoare;
iubiri care nu se ridică la înălţimea legendei.

Şi am uitat nume sau nu le-am ştiut niciodată
sau le-am strigat până ce n-au mai avut sens.
Numele lui numele lui numele lui numele lui numele lor.

Numele tău.

                          *****

  Mergi La Cuprins

Despre scrum

Lemnul se consuma în cămin şi tu stăteai pe fotoliu
cu un coniac în mână şi-i admirai scrâşnetul.
Perna ţi se răcise, murdară de transpiraţie
şi-ngrămădită lângă pat.
Aveai zidurile jupuite de tencuială
şi cărămida din ele era carne crudă.
Uitaseşi ultimul sărut
şi prea puţin îţi păsa de primul.

Eu eram căminul tău, perna ta, zidul tău,
ultimul sărut şi primul sărut.
Şi tu stăteai liniştit, cu un coniac în mână,
aşteptând să mă consum complet, rece şi murdară,
cu înăuntrul afară.
Uitaseşi când m-ai iubit ultima dată
şi prea puţin îţi păsa când ai început să mă iubeşti.

                          *****

  Mergi La Cuprins

Ziua a şaptea

M-am ridicat din genunchi,
liberă de greutatea lor.
Mi-am privit regretele agăţate cu capul în jos,
le-am luat cu mine şi am deschis prima uşă.

Munţi de carne şi fântâni de vin pe mese,
şi-n mine gol.
Gol de parcă abia mi s-ar fi născut gura
şi urlă după dreptul care i-a fost refuzat.
Voiam să simt şi să mă umplu.
Dar mi-am scuipat lăcomia acolo şi am deschis a doua uşă.

Trupuri goale mi s-au încolăcit printre braţe
şi coapsele m-au trădat şi pielea-mi ardea.
Muşcau din mine şi mă voiau
şi eu voiam să mă dau.
Dar mi-am jupuit desfrânarea acolo şi am deschis a treia uşă.

M-am trântit pe divan, între perne.
Mă sorbea catifeaua şi pluşul mă-nghiţea.
Mă vindecam de-o insomnie crâncenă,
şi-aş fi stat acolo ani şi ani, fără să mă mişc,
fără să gândesc.
Dar mi-am lăsat lenea să putrezească acolo şi am deschis a patra uşă.

Era cea mai mare sală de până atunci.
Podeaua şi tavanul erau de sticlă,
iar bijuteriile ardeau de parc-ar fi venit din infinit
şi s-ar fi dus în infinit.
Mi le-am pus în jurul gâtului, în jurul mâinilor, în jurul capului;
m-am legat cu ele.
Ieşirea din cameră era o scară ce urca spre un pod.
Am încercat să urc, dar eram grea şi legată.
Le-am aruncat pe cele mai multe, dar pe câteva mi le-am băgat în gură;
m-am sufocat cu ele.
Aşa că i-am oferit podelei lăcomia mea şi am urcat spre a
cincea uşă.

A cincea cameră era exact ca cea de-a patra.
Doar că în ea mai era încă cineva,
încărcat cu aur, cu aur şi-n gură,
dar nu era legat şi nu se sufoca;
acela reuşise să urce păstrând bogăţia.
Regretul m-a-necat şi-aş fi vrut să-i iau aurul
şi să-ncerc din nou.
Dar ştiam că nici el, nici eu n-am fi putut urca mai sus.
Invidia mi-a dispărut în milă, l-am despovărat şi am urcat spre a şasea uşă.

M-am aşezat pe jos în camera goală şi-ntunecată
şi mi-am aşteptat tovarăşul de drum.
Când a urcat în urma mea, odată cu el a urcat o lumină galbenă.
Se-nfăşurase din nou în vechea povară şi mai adăugase noi poveri aurite
şi reuşise să urce din nou.
Stătea cu un picior pe scară şi-mi cerea ajutor să facă ultimul pas.
Aş fi putut să-l împing înapoi, să-şi rupă toate oasele
pentru că nu-mi acceptase ajutorul când i l-am dat cu atâta chin.
Dar eram amândoi oameni şi nu ne era străin nimic
din ce e omenesc.
Mi-am aşezat furia blând lângă mine, i-am întins mâna omului
şi am plecat spre a şaptea uşă.

Am deschis uşa scundă şi am dat într-o cameră lungă, scundă şi neaerisită.
Uşa s-a-nchis în urma mea şi am ştiut că trebuie să trec repede prin tunel,
ca să nu rămân fără aer.
Am mers pe vine, mult, mult, şi mi s-au înmuiat picioarele;
ameţisem, trebuia să avansez.
Am căzut în genunchi şi am ştiut că numai în genunchi voi
putea să traversez camera.
Dar n-aveam să stau în genunchi.
Mândria era ultimul lucru pe care-l mai aveam
şi salvarea nu putea să însemne umilinţă.
Ultimul regret mi-a dispărut din braţe.
N-am mai regretat nimic.

La sfârşit, m-am întins cu mâinile pe piept.
Am lăsat câte un regret în fiecare cameră
şi-ntr-a şaptea m-am odihnit.

                          *****

  Mergi La Cuprins

Înec în 2 jumătăţi

1 Apa se subţiază printre dalele străzii,

                                 11 când îţi curge părul printre degetele mele

2 apa se răstoarnă peste marginile căzii.

                                 12 şi toate cuvintele ne par atât de grele.

3 Becul din stradă sfârâie lumina din casă

                                 13 Ţi-e frică de tine şi ţi-e numai milă de el,

4 când te târăşte leneş pe podeaua soioasă.

                                 14 dar îl laşi să te aibă ca pe-o damă de bordel.

5 Nu-ţi mai săruta diavolul din fotoliu,

                                 15 Lui îi eşti supusă şi nu ţi-a dat nimic;

6 fugi de duşmanul îmbibat în orgoliu;

                                 16 mie-mi eşti stăpână şi tot eu te ridic,

7 o să te-aştept în uşă c-o sticlă de vin,

                                 17 ca să ne-necăm în regrete de nebuni,

8 pentru toate chichiţele ce nu-mi convin.

                                 18 dar să-ţi aduc liniştea când visezi furtuni,

9 Nu ţi-am spus niciodată ce frumos roşeşti,

                                 19 când te prind plângând şi nu vrei să se vadă,

10 n-o să ştii niciodată ce frumoasă eşti

                                 20 când rânjeşti sălbatic sub apa din cadă.

                                       *****

  Mergi La Cuprins

Tot ce nu iubesc

Iubesc la tine că nu te supără faptul că nu te iubesc,
cum iubesc că nu mă doare să te dau afară din casă
şi că nu te saturi să-mi plângi pe preş
şi să-mi umfli lemnul uşii cu lacrimi.

Iubesc că nu mă doare iubirea ta
şi nu mă doare durerea ta.
Iubesc că mă faci să mă iubesc când îţi permit un sărut
şi că uciderea ta zilnică e singura crimă de care nu mă simt vinovată.

Iubesc la tine doar martiriul pe care ţi l-am oferit eu.
Şi urăsc la tine faptul că mie nu mi s-a permis
să mă sacrific pentru iubirea lui.

                          *****

  Mergi La Cuprins

Baladă pentru Violet

Te iubeam violet,
în toate verile nu foarte roşii,
în toate iernile nu prea albastre.
Când ningea martie şi-nsorea septembrie,
când nu ştiam ce să fac.
Te iubeam cum iubeai tu sensurile duble,
cum îmi iubeai tu nehotărârea.
Şi-acum e o toamnă hotărâtă,
o toamnă cu drepturi depline şi-acum
te iubesc, violet.

                          *****

  Mergi La Cuprins

Dorinţă

Au rămas doar secundele să-mi adoarmă la piept
în timp ce praful mă-nveleşte cu grijă.
Şi duminicile cu prăjituri calde, împărţite cu ploaia.
Şi vântul întorcându-mi cartea, să vadă ce citesc.

Nu mai ştiu să mă-mpart cu cei vii;
patul mi-e mort şi cărţile moarte şi duminicile la fel.
Pentru că totul trăieşte prin dorinţă şi pentru că
eu nu trăiesc din dorinţa mea, ci din a ta.
Şi pentru că tu nu-mi vrei patul, nici cărţile,
nici duminicile.

                          *****

  Mergi La Cuprins

Tovarăş pentru ultimul drum

Un tovarăş tăcut se agaţă de tine,
fără să ştie unde mergi.
Nu-ţi cere apă, vrea doar să-i vorbeşti.
Şi-i dăruieşti amintirea anilor trecuţi,
iubirile de care ţi-e dor şi cele pe care nu le cunoşti încă.
Îi dăruieşti şi zile viitoare, plănuite cu grijă,
dulceaţa copiilor încă nenăscuţi.
Îi dăruieşti toată fiinţa ta unui străin,
tovarăş ţie pentru că-i sunt dragi gândurile tale.
Eşti sigur că ştie şi alte vieţi, pe care nu ţi le vinde,
cum nu va vinde altora viaţa ta.

Nu vă opriţi, pentru că el nu oboseşte.
Nu-ţi cere apă. Nu bei nici tu;
eşti prea ocupat să i te dăruieşti.
Apropierea de el te consumă şi te nelinişteşte puţin,
dar ştii că va fi bine dacă i te deschizi cu totul.

Vine vremea ca felinarele să se aprindă şi nu se aprind,
iar atunci vezi că drumul e gol şi că gol a fost tot timpul,
că auzi numai paşii tăi
şi că tovarăşul încă te ascultă.

Cu o resemnare stranie îi spui că abia aştepţi să ajungi acasă,
că drumul a fost prea lung.
Un singur felinar se aprinde pâlpâind şi îţi vezi casa aproape.
Tovarăşul îşi ia adio în linişte şi merge mai departe pe drum.
Nu-i auzi paşii pe pietre.
Deschizi poarta casei
şi de atunci înainte niciun om viu nu te va mai vedea.

Şi tovarăşul tăcut merge unde vede cu ochii,
aşteptând să-i iasă în cale încă un condamnat la moarte.

                                       *****

  Mergi La Cuprins

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Teodora Cristina Untaru

- 17 ani, Colegiul Naţional „Sfântul Sava” -

teo

 

 

Curând

(Am fost aici)

Am fost aici şi încă sunt.
Lângă tine, suspinând.

Mă uit pe geamul îngheţat
Şi te privesc cum dormi,
Ţinând de veghe tulburelui tău somn.

Lumina străvezie a lunii îţi luminează chipul,
Iar ochii închişi îţi sunt neliniştiţi.
Somnul greu îţi este,
Iar eu mă-ndepărtez.

Lipsită de iubirea ta
Puterile se sting.

Am fost aici şi încă sunt,
Dar curând voi dispărea.

                          *****

  Mergi La Cuprins

Dor…

Aş fi vrut, dar nu pot.
Aş vrea, dar n-am putut.
Ştii că doar un dor imens mă mistuie.

Tu, Dor al vieţii,
Iubirea unui vis,
Te-ai risipit în aerul acelei dimineţi…

Răvăşindu-mi fiinţa, călcând-o încetul cu încetul,
Orbecăind pe străzi obosindu-mi trupul,
Ostenindu-mi mintea,
Încercând să risipesc acea dragoste vie
Aruncam acele gânduri ce dureau profund.

Simţeam cum un fier ars străpunge coşul pieptului,
Distrugând tot ce se afla în mine, durere sufletească…

Dor nebun de a ta dragoste pură!

Îmi intraseşi în sânge
Şi trupul după tine acum plânge…
Îmi umbriseşi fiinţa, capturând-o în lumina ta.

O sete de aerul tău mă distrugea,
Sorbind tot ce viu găsea
În mine.

Voiam să-ţi simt din nou iubirea.
Mi-ai răscolit îngerii din adâncuri … !
Dorul de tine din mine mânca.

                          *****

 

  Mergi La Cuprins

Jurnal

Caiet plin de gânduri,
Vise ale nopţii,
Cu inscripţii indescifrabile
Şi poze imaginare.
Amintiri mult dorite şi visuri nesecate, neîmplinite…
Iubiri nescrise, doar visate.
Personaje vii ce nu există
Îţi tulbură mintea şi-ţi adoră stilul.

De-l deschizi te năvălesc
Mii de gânduri negure şi zâmbete proaste.
Iar ochii îţi sunt tulburi, strălucesc
Ca stele argintii pe cerul negru, pe câmpuri ostile şi vaste.

Culoarea…
Culoarea se schimbă în contrast,
Neputând a crede cum gândeai.
Uşi închise, ale tărâmurilor vise,
Se deschid aducând din nou
Copilăria.

                          *****

  Mergi La Cuprins

Pixul mângâie hârtia

Pixul mângâie hârtia
Şi lasă în urma lui şiruri de cuvinte.
Afară a-nceput şi ploaia,
Iar vântul bate crengile descoperite.

Sufletul mi-e gol,
Dar mintea-i plină de-ntrebări.
Simt un vânticel domol
Ce-mi însufleţeşte mâna.

Încep să scriu din nou,
Însă parcă mai cu spor. Şi încep a suspina,
Ca şi cum aş îngâna
Un cântec vechi cu anii.

Acum, doar vântul se aşterne
Pe hârtia albă ca zăpada.
Cuvintele se scurg
Şi singură se-ntoarce foaia –
Pixul mângâie hârtia.

                          *****

  Mergi La Cuprins

Noaptea

Stând singură pe pervaz în noapte,
Privind stelele clipind încet,
Mi-e dor de toate nopţile în care te simţeam,
De zâmbetul tău fericit.

Ochi însângeraţi,
Piele de găină, lacrimi curgând în şiruri,
Foi stupid aruncate, cu versuri ce suspină,
Durere neoprită şi dorinţă ne-mplinită.
Conştiinţă încărcată de regrete false,
Dor nebun de ale tale şoapte,
Toate într-un suflet, prost aşezate.

Hârtia uşor pătată cu lacrimi acrite de speranţă,
Iubire neîmpărtăşită, neîmpuţinată, adunată,
Blestemată-ţi fie forţa
Dorului amar!

                          *****

  Mergi La Cuprins

Valuri

Un vânt rău şi rece bate,
Luna e sus, stelele sunt moarte.
Soarele e dus, lacrimile curg.
Valurile bat ţărmul ud
Când plânsete mugind se-aud.
Cu o ardoare ţipătoare ele se lovesc,
Iar pietrele nesfărâmate se feresc.
Nisipul în bătaia vântului… Şi zboară
Acompaniat de-o cioară.
Vârtejuri se învârtejesc târând cu ele
Ploaie, vânt, tot
Dispărând.

Luna e sus, lungită pe stelele moarte.

                          *****

 Mergi La Cuprins

Vals

Erau un băiat şi-o fată.

Se roteau mereu, mereu
Plutind ca niciodată,
Creând o lume doar a lor
Ce nu se va sfârşi vreodată.

O poartă din cer coborî,
Iar ale lor trupuri se-nălţară
Şi-un porumbel se văzu
Şi împreună zburară

Spre o nuntă în cer,
Într-o sală magistrală
Cu ferestre de cleştar
Şi nori ca pardoseală.

Viori, piane-i legănau,
Violoncelul îi rotea,
Mii de stele-i luminau,
Muzica-i călăuzea.

Peste tot erau doar ceruri
Şi era peste tot sineală,
Lunecau conduri de aur
Peste norii-pardoseală.

Se unduiau pe ritm de vals
Într-un vis plutitor,
Al iubirii dans
Şi-al fericirii vrăjitor.

                          *****

 Mergi La Cuprins

De primăvară

Mă soarbe o stare-euforică,
O sclipire metaforică
Mă cuprinde în abis
Şi parfumul dimineţii mă înghite într-un vis.

Într-un copac ruginit,
De lumină trezit,
Trei boboci se scaldă
În a primăverii rază caldă.

Păsările se întorc,
Visurile parcă torc
O lume ireală
Ce ne trimite-o salutare cordială.

Visez la primăvara dulce
Şi la albastrul, albastrul ei cer.
La florile mult parfumate,
La ghiocelul ce răsare cu o-ndelungă bunătate.
Visez.

                          *****

 Mergi La Cuprins

Dor de Făt-Frumos

Parcul, care abia îşi lepădase haina albă, era împânzit de mici creaturi săltăreţe şi mult
prea gălăgioase cărora noi le spunem „copii”. Am fost şi eu aşa, şi toţi am fost. M-am
aşezat pe o bancă, lăsând soarele să-mi încălzească faţa, iar râsetele copiilor să mă
molipsească de veselia lor. Mă simţeam bătrână, dar copilăria mea doar ce s-a sfârşit,
de-abia acum aşa-zisa viaţă ar trebui să înceapă. Atenţia mi-a fost distrasă de un grup de
copii ce stătea în jurul unei bătrânici. Îi distingeam clar glasul: „…Şi crescu şi se făcu
mare ca brazii codrilor. Creştea într-o lună cât alţii într-un an”.

Ah, Făt-Frumos…! Copilul din mine îşi aduce aminte de tine cu bucurie, sufletul meu tresare
la gândul fiecărei isprăvi la care ai luat parte, fiecărei lupte pe care ai dus-o, tuturor
lucrurilor pentru care te-ai sacrificat. Cred că fiecare dintre noi a fost învăţat de tine
să se încreadă în puterea binelui şi a iubirii, să creadă că este capabil să învingă prin
credinţă şi prin dăruire. Ai fost modelul a milioane de băieţi şi visul oricărei fete. Ne-ai
îndrumat spre bine şi ne-ai fost aproape prin poveştile tale.

Întotdeauna mi-am dorit să-ţi spun că prin lupta ta cu zmeii nu câştigai doar inima Ilenei
Cosânzeana şi împărăţia: câştigai încrederea şi admiraţia copiilor. Cuvintele poveştilor
erau parcă suflate cu nădejde şi cu veselie. Datorită ţie ne doream să devenim împăraţi şi
împărătese, să avem palate, grădini mari cu trandafiri şi turnuri în care să ne ascundem.
Visam la paturi cu baldachin, la rochiţe înfoiate şi diademe în păr, la cai albi şi la un
prinţ cu umerii laţi şi mijlocul tras prin inel…

Deja totul a început să se schimbe… copiii au devenit adulţi, încetul cu încetul au
încetat să mai creadă în bine, sau în prinţi. Au uitat de tine şi de toate luptele pe care
le-ai dat pentru bine, te-au uitat ca prieten şi te-au îndepărtat. Acum, se socotesc mai
inteligenţi, mai cunoscători. Măcar atunci, copii fiind, aveau inima curată şi credeau în
ceva pur, credeau şi nădăjduiau, pe când acum au rămas goi, renunţând la luptă înainte s-o
fi început. Lumea nu mai ţine seama de rău şi de bine, nu mai crede în finaluri fericite sau
în iubiri eterne. Neam lăsat înconjuraţi de rău fără să ne dăm seama de pericol.

Tu ai devenit doar o fantasmă, un mit. Ai dispărut din sufletele noastre şi ai renunţat la
luptă odată cu noi şi doar din pricina noastră, a necredinţei noastre în izbăvire. Pentru
asta nu poţi să fii învinuit, căci noi te-am îndepărtat, crezând că nu mai avem nevoie de
tine… Dar nu e aşa, acum avem trebuinţă să ne arăţi cum să luptăm, să ne redai speranţa şi
năzuinţa la dragoste.

Totuşi, credinţa ta oarbă în bine mă face să mă îndoiesc, pentru că n-ai avut dreptate,
binele nu câştigă mereu. Înţelegi?! Suntem împrejmuiţi de „răuri” cărora nu le putem face
faţă, cel puţin nu ca oameni, de cotoroanţe şi zmei întruchipaţi în primejdii şi în capcane,
iar noi nu avem puteri supranaturale ori împărăţii fermecate ca să le învingem. O să spui să
le învingem cu sufletul, cu iubire şi bunăvoinţă, dar ţin să ştii că nu e aşa simplu. De
fapt, nu e simplu deloc. Lucrurile se complică la fiecare pas, iar puterile ne părăsesc, nu
avem vieţi în plus, nici cai fermecaţi care să ne salveze la greu. Suntem doar noi, iar tu
nici măcar nu eşti aici să ne înveţi să ducem războaiele, te-ai pierdut în nişte cărţi
prăfuite, şi care, totuşi, ne sunt mereu în cale. Oare dacă le-am mai deschide o dată, o
dată şi încă o dată, şi iarăşi o dată, ne-ai ajuta să găsim ce am pierdut atunci când am
renunţat să mai fim copii?

Făt-Frumos, tu chiar ai existat, sau ai fost întruchiparea sufletelor noastre tinere? Ne-ai
părăsit, sau nu mai ştim noi unde să te căutăm? Te-am mai putea afla?

„…Atunci intră Făt-Frumos. Ea s-aruncă la pieptul lui, însă, amuţită de bucurie, nu putu
decât să îndrepte asupră-i ochii săi stinşi şi orbi, cu care ar fi vrut să-l soarbă în
sufletul ei.

                                                               *****

 Mergi La Cuprins

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Radu Ştefan Vasile

- 19 ani, Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” -

Biografie Radu Ștefan Vasile

Radu

 

 

Ars poetica

Am să ţes măiastru pânza
din cuvinte ce sugrumă orice model,
ce imprimă sensul ca bruma pe frunza
toamnei îngălbenite fidel.

Am să zgârii foaia ordonat în dezordine,
lăsând rana deschisă şi cerneala sărind
în urma stiloului devorând cu beatitudine,
ghidând suflete să viseze cu jind.

Am să adun cenuşa florilor
dăruite din iubire oricui mă înţelege
şi în ea voi sădi lumina zorilor
pentru suflete vitrege.

Am să caut zilnic ca Orfeu în abis
visând la Euridice a mea zâmbind rezonant,
fiecare literă scrisă e un catharsis,
fiecare vers o ploaie din neant.

Am să pictez anii în rime
pe pânza ce vibrează atroce,
eliberând dorinţa născută în mine
de-a avea şi-n scris o voce.

                          *****

Mergi La Cuprins

Inima mea

Inima bate necontrolat,
Vrea să se elibereze.
Sunt însetat, derutat,
Cât o să mai dureze?
Teoretic, sunt obişnuit,
Practic, sunt surprins mereu.
Sentimentele au biruit,
Raţiunea nu mai e, nu mai sunt eu.
Între extaz şi agonie
Simt strigând în mine-un vers.
Sunt nepregătit de călătorie,
Cu ceva în lipsă şi altceva în exces.
Senzaţia e extremă.
Sunt prea vulnerabil.
O frază, un cuvânt, mi-e teamă…
Înţeleg de ce transpir.
Zâmbetul răsare,
Căci o văd la braţ cu mine, e soare.
Parfumul ei, trandafiri şi noapte,
Mă zguduie, mă mângâie.
Simt că zbor, dar trebuie să merg
Şi suferinţa mea e acum plăcere.
Ea e aici şi aşteaptă să aleg.
Nu ştiu să sărut, dar inima mi-o cere…

                          *****

Mergi La Cuprins

Pastel urban

Priveşte-mi sufletul prin ochi
Precum priveşti oraşul noaptea.
Pierde-te în el de poţi,
Lasă-ţi zâmbetul să-ţi ghideze calea.

Un mic felinar la zeci de paşi.
În rest, toate sunt ascunse.
Întunericul mă ascunde de falşi,
De minciuni acre pe buze…

Un fior rece îţi va urmări parfumul
Gonind strigoii rătăciţi în gând.
Ştiu că par şi gri şi întortocheat,
Şi nesigur şi distrat.
Dar îţi ador glasul plăpând
Şi ochii visători.
Şi îmi crapă inima plângând
Şi m-a durut de-atâtea ori…

Priveşte din nou mai de aproape,
Descoperă-mi visurile ruinate,
Sentimentele întinate, fericirile refuzate.
Hai să le reclădim în noaptea
ce în curând ne va acapara,
Împotriva vântului ce fuge nebun,
Împotriva cerului ce cade cu ninsoarea,
Împotriva gropilor ce ne refuză un drum.
Tu ţine-mă de mână.
Şi nu mai părăsi oraşul sufletului meu în veci.

                          *****

Mergi La Cuprins

Seara lui Dali

E seara lui Dali
De când dama de roşu a apus.
Atunci norii au început să curgă,
Iar copacii au crescut în sens opus.

Când stelele prind să topească cerul
Şi ciorile să ţipe viaţă.
Ultimul gând efemer dispare.
Ultima iubire se agaţă.

Ultimul îndrăgostit caută
Cu un trandafir aplecat palid,
Ca luna în derută,
Ticăitul inimii fetei.

Vântul fuge fad
Prin oraşul ce pluteşte verde.
Ochii muritorilor ard,
Doar el încă mai vede.

Tot ce vede e imaginea ei,
Un crin scufundat în azur.
Scenarii sute devenite obicei
Îi amăgesc speranţele.

Negrul păleşte când ea se apropie,
Ochii lui zăpăciţi se deschid,
Inima lui întâlneşte zorii
Cu un surâs efemerid.

Secundele omoară timpul,
Privirea ei persistă.
Perfid… trandafirul
Se pierde de petale.

Ea râde: „Mă iubeşte, nu mă iubeşte…”
O caută absurd pe Moira.
Dar el o prinde barbar de braţe.
Şi îi oferă pe buze delirul.

Şi a plouat puf şi praf,
Au migrat petale roşii, mii
De necunoscuţi inspiră aerul mat
În seara lui Dali.

                          *****

Mergi La Cuprins

Bolnavi

A sunat ceasul pentru oraşul ăsta
blestemat de boala ce ne-a invadat…
Uşor, uşor a ros suflete, şi casa
unde am trăit e doar alt Zid al Plângerii ridicat.

În ea s-au pierdut speranţele şi rugile toate,
În ea s-au spart fericirea şi iluziile create.
A devenit paradis în destrămare
Ca o iubire ce cunoaşte lenta dezagregare.
Un suflet ce ştie că i-a venit rândul să răsară
Va căuta să respire aer până e sigur că-i seară,
Că nu va rata stelele.
Atunci va fi împlinit…
Nu mai e mult. Vremea aceea a şi venit.
Soarele îşi trage după el razele la asfinţit…

Praful se va ridica odată cu cei care au supravieţuit
Lăsând durerea şi deşertăciunea să domine pământul înrobit.
Furtuna se apropie. O simt.
Singurătatea e de mult un lucru obişnuit.
O să mor singur, cu spiritu-mi tremurând de frig
Zâmbind bolnav, mulţumit…

A început să picure sânge
Şi vântul şuieră nisip printre blocuri.
Văd cerul şi asta îmi ajunge.
Ne merităm destinul…
O tuse seacă îmi solicită muşchiul cardiac
Şi ochii mei închişi se deschid treptat
Pentru ultimul spectacol.
O stea acolo!… pentru o secundă
Cerul senin se crapă într-un fulger,
Transpiraţie pe frunte asudă,
Văd un înger…
Ultimul val de durere… vine.
Ironic, am crezut mereu în bine.
Mă arunc sfârşit pe spate, dar o mână mă prinde –
Nu trebuie să mă uit ca să ştiu că e el.
Credeam că omul nu mai poate fi iertat…

                              *****

Mergi La Cuprins

Ploaia mea

Ploaia nu mă mai răneşte.
Am acceptat-o. Am simţit
Cum totul în jur se prăbuşeşte
După ce o ploaie s-a oprit.

Ploaia nu iartă impurul.
Niciodată. Am văzut
Cum oamenii se schimbă deodată
Şi tot nu am crezut.

Ploaia m-a liniştit la greu.
Complicat… Am ştiut atunci
Că sufletul meu aparţine picurilor ploii
Şi că ne putem contopi.

Sunt stăpânul propriei mele ploi.
Şi gândul… traversează milenii.
Îmi vor cădea în picuri vorbe,
Iar visul meu va fi o şoaptă.

O scânteie ce aşteaptă.
O flacără va arde să stingă ploaia
Din sufletul meu ce acum crapă.
Dă-mi apă sau altă soartă.
Sunt un disperat după viaţă.
Priveşte cerul când nu poţi privi în faţă…

                          *****

Mergi La Cuprins

Rătăcire

E ceaţă şi frig
în metropola de beton.
Impunătoare structuri ce abia se disting
sfâşie cerul. În jur e gol,
aici sunt singurul şi strig lacom
să fiu găsit, să mă găsesc.
Dar răspunsul e ecou…
A plouat şi totul pare şters
şi mă ud alergând după o direcţie sau după un sens.
Pare un cerc închis de înstrăinarea tuturor:
aceeaşi stradă,
acelaşi vid,
aceleaşi vagi orizonturi spre care tind.
În spatele meu, o dâră de sânge.
Cămaşa mea nu era roşie…
Îmi imaginez Marea Poartă
şi mă închin în genunchi
pentru lume, pentru credinţa oarbă
ce ne-a ţinut cândva legaţi,
dar la care s-a renunţat.
Nu ştiu de ce nu îi văd pe ceilalţi,
de ce îmi văd doar propria rătăcire,
propria ceaţă.
S-a evaporat o iubire.
Iubirea oamenilor.

                          *****

Mergi La Cuprins

Ce păr frumos ai

Ce păr frumos ai…
Culoarea asfinţitului.
Ai vreo legătură cu plecarea soarelui?

Se pare că tu ai luat strălucirea lui…
Vreau să îl ating,
Dar simt că ne desparte o lume,
Eu iad, tu rai, eu vale, tu culme,
Ajută-mă să ating cerul…
Eşti o binecuvântare şi un blestem,
Ai apărut în viaţa mea precum
Un fulger într-o lume însorită etern.
Ai iscat dezordine,
Ai destabilizat simţurile,
Mi-ai acaparat gândurile,
Mi-ai încolăcit vorbele, de ce pe mine?
De ce m-ai ales din mulţime
Să îmi trimiţi priviri incisive?
Mă visez ascultând pianul
Peste care se revarsă în ploaie
Părul tău, privirea ta,
Pentru tine va fi melodia!
Şi va fi ultima.
Pentru că vei lăsa în urmă doar parfum
Şi amintiri şi ochii pe care îi voi uita.

Dar părul, ah, părul…
Hm, Eva aşa l-a convins pe Adam să muşte mărul?

                          *****

Mergi La Cuprins

Ultima picătură

Voi muri înecat.
Atâtea ploi am îndurat,
Iar asta va fi ultima.
Am jurat.

Îmi voi da suflarea în lipsă de soare şi oxigen,
Privind picurii ce mă îngroapă în tandem,
Ce cad precum degetele pe clape de pian
Răspândind în jur notele unui marş funerar.

Aud muzica morţii mele.
O ascult scurgându-se vioi.
Fiecare rafală e un alt val de durere,
Trece prin mine cruzimea acestei ploi.

Sângele meu cu apa se va amesteca
Şi voi fi martorul altor morţi.
Mă voi regenera,
Voi bântui Pământul plictisit de toţi.

Am regăsit omul abia la final.
Voi fi apus aici. Răsărit pe lumea de apoi, oare?
În palmă un zar, în faţă un altar…
Să fie soare!

                          *****

Mergi La Cuprins

Călător dincolo de viaţă

Călător pe pământ străin,
Mă înec în propria necunoaştere.
Cutreier pustiul după un mesaj divin,
Sterpul devine mlaştină, munţii bariere.

În gură am un gust de nisip,
În gând speranţă şi miere.
E o lume înşelătoare, sub soarele ipocrit
Ochii caută apă, sufletul adiere.

Tălpile-mi sunt rănite de la drumul pietruit.
Încă un pas, un ţipăt, şi cad.
Dacă n-aş fi deja, aş crede c-am murit.
În genunchi mă rog să rabd…

Un fulger împarte cerul sângeriu
Şi zguduie dezolantul.
Sunt călător însingurat prin Purgatoriu
Definind agonizantul.

O lume plină de cutii
Am o cutie ce aşteaptă să fie deschisă.
Pentru încuietoare avea o cheie fixă,
dar cu ea am încercat să deschid forţat
alte cutii cu acelaşi mister nejustificat.
Şi s-a rupt.

Acum am două bucăţi de cheie şi o cutie…
Am mai multe bucăţi de curiozitate şi mândrie
prea mare să las pe cineva să mă ajute.
În cutia asta sunt speranţe pierdute…

Acum doar îmi stă în drum şi mă împiedic de ea repetat intenţionat
să o sparg, dar mă rănesc degeaba.

Mi-am blocat propria cutie cu formă ciudată
şi pe ale altora încercând să le dezvălui.
Nu mi-am dăruit nimănui cheia extravagantă,
dar m-am convins să fac altă cutie să se deschidă pentru mine.

Nu sunt un colecţionar de cutii, ca alţii.
Nu mai am îndemânare, nici răbdare.
Raţiunea mă somează să nu devin Epimeteu,
instinctul îmi sugerează aventura…

Trebuie să găsesc pe cineva cu aceeaşi cheie ca a mea!

                              *****

Mergi La Cuprins

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„NOI, CEI 10. Liceeni”

Postfaţă

Cartea pe care v-o propunem spre lectură este rodul muncii individuale de creaţie a celor 10
coautori, toţi liceeni, dar şi rezultatul unei împreună-lucrări a „decuriei”. Numele şi
producţiile lor artistice se regăsesc între copertele aceluiaşi volum în virtutea unor
fundamentale afinităţi elective.

Tematica este polimorfă: dragostea, descoperirea alterităţii, relaţia cu realitatea,
dinamismul cunoaşterii, zămislirea de lumi prin cuvânt, ludus ca exuberanţă a gratuităţii…
Timpul, fundal tematic aproape fără excepţie în operele autorilor adulţi, unde e perceput
adesea ca ireversibil şi destrămător, aici şi-a dezamorsat funciara entropie. Omul tânăr
pare a fi lipsit de receptacul pentru timp: el trăieşte într-o mirabilă atemporalitate,
ce-şi trage sevele din memoria paradisiacă şi este congeneră veşniciei. Totuşi, sunt uneori
sensibile şi ecourile dinspre „lumea de afară”, dinspre mentalul social contemporan, cu
toate solicitările lui. E vorba de răspunsul personal şi creativ pe care fiecare îl dă, ca
aşezare lăuntrică, acestor provocări. De aici, inerenta subiectivitate, care îşi are
pandantul formal în autoreferenţialitatea persoanei întâi, nu rareori exploatată.

Stilistic, la fiecare dintre autorii antologiei este recognoscibilă o anume matrice, aflată
încă – firesc – în proces de conturare şi care îşi dezvăluie uberitatea latenţelor. Există,
negreşit, influenţe: postromantice, bacoviene, barbiene, stănesciene; sunt accente ce trimit
la poetica unui Emil Brumaru sau a unui Şerban Foarţă, dintre contemporani; se pot decela,
însă mult mai discret, chiar şi unele note postmoderniste. Dar siajul unor curente sau al
unor scriitori consacraţi nu reduce la simple pastişe exerciţiile stilistice ale
adolescenţilor. „Materia primă” a textelor cunoaşte o admirabilă eterogenitate: vocabula
per se, viaţa intelectivă, sentimentele cel mai adesea, dar şi un ce inenarabil…

Se propune atenţiei, la unii dintre tinerii creatori, recurenţa imaginalului angelic – o
voinţă, poate, de recuperare a inocenţei pentru lume şi o nevoie de ideal, fiindcă, în fond,
idealurile se trăiesc în radicalitatea lor originară doar în adolescenţă.

În privinţa genurilor (abordate toate, cu excepţia dramaticului), liricul îşi afirmă
neechivoc densitatea, registrul eseistic este şi el reprezentat, iar epicul, atunci când îşi
subsumează unele bucăţi de proză, e cumva rarefiat. Aceasta pentru că personajele, ca
instanţe de comunicare către cititor, sunt ipostaze ideatice sau sunt trupuri de emoţii.
Neprevalenţa epicii nu trădează o carenţă, nici vreo aprehensiune, ci predispoziţia lesne de
înţeles a vârstei. A celei sufleteşti, înainte de toate.

Categoria „estetică” şi afectivă a sentimentalului se salvează de la edulcorările unui
(neo)romantism factice prin limpiditatea expresiei şi prin însuşi adevărul artistic al
actului de creaţie: discursul, viziunea şi atmosfera interioară a scrierilor refuză
postişul.

Unele texte respiră o serenă şi odihnitoare „naivitate”, în sensul ingenuităţii de gând. În
altele, cei care le-au redactat îşi încearcă puterile într-o anumită incipientă erudiţie,
prin fructificarea lexicosemanticii cu valenţele ei şi prin recursul livresc la anumite
simboluri, omologate cultural şi cvasimitologic. Câteva sunt intenţionat ludice,
selectându-şi retorica potrivită. O categorie mai restrânsă de lucrări asumă o dispoziţie
eminamente reflexivă. Şi există şi o proză oarecum în spiritul egoficţiunii douămiiste, în
care totul vibrează de o tensiune a încleştării cu propria fiinţă şi cu fiinţa celuilalt. O
încordare câteodată la limită, tradusă în imagini „hiperautenticiste”, de o „cinică”
frusteţe şi visceralitate, imagini ale unei ecorşări sufleteşti precipitându-se către
iminenţa combustiei totale sau, dimpotrivă, a resurecţiei.

În toate situaţiile, desenele realizate de un la fel de tânăr artist plastic, şi el licean,
au transpus tot atât de creativ, în codul artistic specific, apanajul fiecăruia dintre cele
10 „module”. Astfel se dimensionează o dată în plus sinergetismul elaborării prezentei
cărţulii.

Eboşele acestor mânuitori de condeie aflaţi la „vârsta de bronz” – cum plastic numea Auguste
Rodin adolescenţa – conţin făgăduinţe artistice care îşi aşteaptă ecloziunea şi care fac
imposibilă ignorarea lor. Şi, dacă ţinem seama de sensul etimologic al „antologiei” ori al
„florilegiului”, aceste încercări artistice se asamblează minunat într-o „colecţie de
flori”. Căci, pentru a parafraza finalul uneia dintre operele ce se regăsesc în carte,
fiecare autor „e o creangă de aur”.

Cornelia Ion

Mergi La Cuprins

Etichete (tags):

Categorie: Cărți Digitale, Eseuri, Nuvele, Poezie, Proză, Schițe

Lasă un răspuns